Relieful glaciar
Relieful glaciar reprezintă relieful format pe munții înalți în timpul răcirii climatice din Cuaternar (ultima perioadă din istoria geologică a Pământului, caracterizată prin oscilații climatice și prin apariția și dezvoltarea omului).
Acolo unde temperatura medie anuală este sub zero grade (mai precis sub -2 grade) și unde zăpada cade în cantități suficiente, se formează ghețari.
Regiunile cu temperaturi medii anuale sub 0 grade se găsesc la peste 5000 m la tropice (exemplu, versantul sudic al Himalayei și Anzii tropicali), apoi limita scade la 3000 m în zonele temperate (ex. Alpii), ajunge la sub 1000 m în Islanda și atinge zero metri aproximativ la cercul polar; aceasta este limita zăpezilor persistente.
Zăpada care nu se topește se acumulează în straturi tot mai groase, care însă încep să se taseze sub propria lor greutate. Tasarea produce o anumită căldură, parte din cristaline se topesc, dar apa scursă spre baza stratului reîngheață. Așa se naște mai întâi o gheață foarte grăunțoasă, numită neve, și apoi ghețarul.
Gheața este plastică și de aceea se mișcă prin alunecare, mulându-se pe fiecare tip de versant. Deplasarea e lentă, între 5-150 m pe an, așa că o porțiune de gheață ca să ajungă de la zona de formare până la linia de topire are nevoie de un timp îndelungat, de la cca 100 ani până la peste 1000 ani.
Ghețarii și calotele glaciare
Ghețarii montani se formează pe munții care depășesc în altitudine limita zăpezilor persistente. Ei se compun în mod obișnuit din trei elemente: zona de acumulare a zăpezii, unde se formează neve-ul (zăpada înghețată) și care se suprapune pe un bazin de vale existent înainte de instalarea ghețarului; circul glaciar, care este o excavațiune rotundă unde se adună gheața și care se delimitează de neve printr-o crăpătură circulară numită rimaye: limba glaciară, care se scurge pe o vale până la linia de topire; limba prezintă multe crăpături, numite crevase. Materialele erodate de ghețari, transportate și depuse de aceștia se numesc morene.
Ghețarii montani sunt de mai multe tipuri, în funcție de gradul lor de dezvoltare. Cei mai mici ghețari sunt ghețarii de circ (sau pirineeni): ei nu au limbă, deoarece zăpada căzută, pe de o parte, și gheața topită, pe de altă parte, sunt aproximativ egale cantitativ; ei se găsesc situați în apropierea limitei zăpezilor persistente, ca de exemplu cei din Pirinei. Ghețarii alpini au o limbă bine dezvoltată, ce coboară mult sub limita zăpezilor. Ghețarii himalayeni sau ghețarii compuși se formează prin confluența mai multor limbi glaciare foarte alungite, atingând uneori 50 km, neavând un circ propriu-zis.
Ghețarii de calotă ocupă suprafețe extrem de extinse și au grosimi care uneori depășesc 3000 m. Ei se găsesc în Islanda (ocupă peste 1/6 din insulă), în Groenlanda (ghețarul ocupă o suprafață de 7 ori mai mare decât a României), în Antarctica, unde calota are 14 milioane km² (aproximativ de 60 ori suprafața României). Ei deversează în ocean blocurile imense de gheață, numite aisberguri (iceberguri). În jurul Antarctidei, gheața de pe continent se prelungește mult și în apa oceanului, formând o platoșă, relativ unitară, înaltă uneori de 90 m, numită banchiză; din ea se desprind aisberguri.
Ghețarii avansează sau se retrag
În funcție de cantitatea de zăpadă primită în anumite perioade, fruntea ghețarilor avansează sau se retrage. Variațiile actuale ale ghețarilor sunt mici. În timpul erei cuaternare au existat 4 perioade de răcire a climei (Günz, Mindel, Riss, Würm), când ghețarii au ocupat suprafețe mult mai extinse; ultima perioadă mare glaciară, numită Würm, s-a terminat acum 10.000 ani; ghețarii de calotă ocupau atunci 40% din uscat.
Formarea sau topirea unor asemenea imense calote de gheață a determinat creșterea sau scăderea nivelului Oceanului Planetar.
Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București – Geografie Fizică Generală şi Geologie, clasa a IX-a, 1988 – Relieful glaciar