Clima și tipurile de climă

Clima reprezintă situația medie a elementelor meteorologice pe o suprafață întinsă și pe un interval mare de timp. Spre deosebire de vreme, care redă o imagine secvențială, într-un anumit moment, a elementelor meteorologice, clima redă o imagine mijlocie a acestor elemente, rezultată din variația lor lunară, sezonieră, anuală și multianuală. Caracterizarea climatică a unei regiuni se face pe baza analizei situației medii a următoarelor elemente:

a) factorii genetici (radiația solară, circulația maselor de aer și caracteristicile fizico-geografice);

b) elementele meteorologice, cuprinzând:

• regimul termic (temperatura medie anuală, evoluția în cursul unui an, fenomenele de îngheț, temperaturile extreme ș.a.);
• regimul precipitațiilor atmosferice (medii anuale, lunare, precipitațiile maxime, minime etc.);
• regimul eolian (direcția și intensitatea vântului); la acestea se adaugă și alte elemente (presiunea, nebulozitatea, umezeala aerului, regimul termic al solului etc.), care le completează pe cele de bază (temperatura, precipitații, vânturi).

c. diferențierele regionale (regionarea climatică) și topoclimatice.

Formarea zonelor și a tipurilor de climă este determinată de acțiunea combinată a factorilor genetici ai elementelor meteorologice.

Zonalitatea climei terestre este determinată de forma Pământului, mișcarea de revoluție și înclinarea axei și este o expresie a repartiției inegale a radiației solare pe suprafața planetei. Factorii fizico-geografici și climatici modifică regional și local această zonalitate, complicând tipurile de climă și repartiția lor teritorială.

Marile zone de climă (caldă, temperată, rece) sunt individualizate pe baza zonelor termice ale Globului. Zonele termice (respectiv zonele mari de climă) sunt mai mult o expresie generalizată a încălzirii și iluminării Pământului în timpul unui an.

Astfel, datorită mișcării de revoluție, Pământul este iluminat neuniform în timpul unui an. Pe baza acestei iluminări și-a încălzirii ce decurge de aici, suprafața terestră a fost împărțită în zone de latitudine, cuprinse între ecuator și tropice, tropice și cercuri polare și între cercurile polare și poli. Aceasta este mai mult o expresie geometrică de zone latitudinale, decât o realitate din natură, deoarece principalele paralele (tropicele, cercurile polare și ecuatorul) nu reprezintă și limite climatice.

Tipurile de climă

Tipurile de climă îmbină caracteristicile termice ale suprafeței terestre cu regimul precipitațiilor și circulația aerului, la care se adaugă și alte influențe. Principalele tipuri de climă ale Pământului sunt: ecuatorială, subecuatorială, tropicală uscată, musonică, mediteraneană, temperat-oceanică, temperat-continentală, subpolară și polară.

a) Zona ecuatorială

Caracteristicile acestei zone sunt determinate de bilanțul radiativ ridicat, care duce la formarea unor temperaturi ridicate, constante și la o evaporare intensă, continuă și precipitații bogate. Din această cauză, aerul are o mișcare ascendentă, continuă, creând la suprafața terestră o zonă de calm atmosferic (calmele ecuatoriale), care menține în mod constant caracteristicile elementelor meteorologice de-a lungul întregului an. Precipitațiile ridicate (3000-4000 mm/an) sunt repartizate uniform de-a lungul unui an, iar temperaturile medii de 25-75°C au variații foarte mici (1-2°) de la o lună la alta.

b) Zona subecuatorială

Această categorie este generată de caracterul sezonier al circulației atmosferice, pe fondul unei puternice radiații solare care determină existența unor temperaturi ridicate (de cca 28°). Deplasarea zonelor de convergență a aerului din lungul ecuatorului în emisfera nordică (o jumătate de an) și în emisfera sudică (cealaltă jumătate de an) face ca masele de aer tropical uscate, transportate de alizee să alterneze cu masele de aer ecuatoriale umede și să formeze în acest fel – sub raportul precipitațiilor atmosferice – două sezoane (unul ploios și altul secetos), diferențiate slab sub aspectul temperaturii aerului (diferențe de 4-5°).

c) Zona musonică

Această categorie are mai mult un caracter regional decât zonal, fiind generat de circulația sezonieră a maselor de aer dinspre Oceanul Indian spre sudul și sud-estul Asiei (vara) și în sens invers (iarna), datorită încălzirii inegale a masei oceanice și continentale într-un an. Vânturile musonice aduc ploi bogate (peste 12000 mm în Assam), iar diferențierile termice sezoniere (5-7°) au loc pe fondul unor temperaturi medii ridicate (20-25°).

d) Zona tropicală-uscată

În ceea ce privește zona tropicală-uscată, aceasta este generată de alizee. Acestea se formează în apropierea tropicelor și bat continuu spre ecuator, determinând existența unui deficit permanent de umiditate. Această zonă – cuprinsă în ambele emisfere între 12°-30° latitudine, dar extinzându-se uneori până la 40° – are o dezvoltare mai mare în Africa (Sahara, Kalahari), Asia (peninsula Arabia) și Australia, datorită extinderii maselor continentale, și mai redusă în America de Sud (Atacama), Centrală și de Nord, datorită influențelor oceanice dinspre Oceanul Pacific.

e) Zona mediteraneană (subtropicală)

Această categorie s-a format în apropierea unei zone de divergență a aerului (spre sud – alizeele; spre nord – vânturile de la latitudini medii, care sunt deviate spre est, formând vânturile de vest).

Diferențele termice între anotimpuri (de cca 15°C de la vară la iarnă) se realizează pe fondul unei temperaturi medii ridicate (15-17°C). Precipitațiile sunt destul de variabile și cad mai mult în anotimpul rece. Cea mai tipică zonă cu climă mediteraneană o reprezintă aria limitrofă a bazinului Mării Mediteranene.

f) Zona temperat-oceanică

Caracteristicile zonei temperat-oceanice sunt determinate de circulația maselor de aer vestice (vânturi de vest). Caracterul temperat al climei este dat de temperaturi medii de 10-15°C, cu amplitudini sezoniere relativ mici (10-12° între lunile extreme), iar caracterul oceanic, de precipitații bogate (peste 1000 mm) aduse de masele de aer oceanice. Această climă se întâlnește între 40°-60° latitudine (mult mai extinsă în emisfera nordică).

g) Zona temperat-continentală

Caracteristicile zonei temperat-continentale sunt determinate de extensiunea ariilor continentale, care atenuează influența maselor de aer oceanic. Datorită conductibilității uscatului continental, diferențele de temperatură între lunile extreme sunt mari (20-35°), accentuându-se spre interiorul continentelor și valorile medii ale temperaturii, variabile (5-10°C). Circulația vestică (vânturile de vest) este înlocuită pe spații mari – datorită deschiderii largi spre zonele reci – cu o circulație predominant nordică, ce face ca precipitațiile să fie reduse. Cu cât pătrundem în interiorul continentelor, clima devine mai excesivă, fapt ce a determinat apariția unor arii cu un climat arid (deșerturi reci din centrul Asiei).

h) Zona subpolară

Această categorie este generată de influența puternică a maselor de aer polar, rece, care determină producerea unor temperaturi scăzute, cu valori negative în cea mai mare parte a anului, și precipitații reduse. Persistența aerului polar face ca uneori temperaturile minime să înregistreze valori foarte coborâte (de -40°, -70°C, în regiunea Verhoiansk-Oimiakon.

i) Zona polară

Aceasta este generată de existența unui bilanț, radiativ negativ, care a dus la formarea unor mase de gheață pe continente și la înghețarea suprafețelor oceanice. Precipitațiile sunt foarte reduse datorită desfășurării lente a circuitului apei și transformării de fază ale apei. În acest climat se formează ghețari continentali.

j) Zona regiunilor muntoase

În regiunile muntoase suficient de înalte și extinse, zonalitatea orizontală a elementelor climatice este înlocuită cu o etajare vestică. Elementul genetic al climei îl reprezintă înălțimea reliefului, care determină scăderea presiunii și a temperaturii pe verticală. Etajele climatice depind de situarea regiunii pe Glob, de altitudine și întinderea spațiului muntos. Etajele climatice montane reproduc pe verticală, în linii mari, zonele latitudinale de climă, începând de la tipul de climă zonal în care se încadrează partea inferioară a spațiului montan. O consecință a condițiilor montane o reprezintă existența la mari înălțimi a ghețarilor montani (în Pamir, Tibet, Himalaya, Caucaz, Alpi etc.).

Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București – Geografie Fizică Generală şi Geologie, clasa a IX-a, 1988 – Clima și tipurile de climă