Meșterul Manole de Lucian Blaga – Comentariu literar


Meșterul Manole de Lucian Blaga - Comentariu literar

Meșterul Manole de Lucian Blaga – Comentariu literar

În 1927 Lucian Blaga publica la Sibiu drama Meșterul Manole.

Peste doi ani, în 1929, la 6 aprilie, piese vedea și lumina rampei, în premieră absolută, pe scena Teatrului Național din București.

Cu drama lui Blaga suntem din nou în fața fenomenului de intensă circulație a unui mit în mediile literare culte. De la publicarea baladei, în 1852, de către Vasile Alecsandri, tema jertfei creatoare a fost abordată sub diferite specii, de la poem și poezie lirică la nuvelă, roman și piesă de teatru. Între numeroasele opere literare culte care au valorificat-o, drama lui Lucian Blaga se detașează net prin complexitatea cu care mitul folcloric este străluminat în înțelesurile lui cele mai intime cu instrumentele teatrului modern. Blaga reface structural semnificațiile baladei, încât se poate vorbi de o asimilare totală a mitului, în vederea regândirii și reconstruirii lui din perspectiva unor concepte estetice și a unor elemente de sensibilitate moderne. Între acestea, expresionismul pare să dețină un loc primordial.

Pe de altă parte, împrejurarea că Lucian Blaga, poet și filozof al culturii, își alege ca temă și sursa de inspirație balada despre zidirea Mănăstirii Argeșului nu e întâmplătoare. Cercetătorii sunt unanimi în a recunoaște că balada românească a dat temei – în spațiul foarte larg în care ea circulă, în primul rând cel sud-est european – cea mai aleasă întruchipare artistică. Superioritatea variantelor românești nu e, bineînțeles, străină de bogăția și strălucirea, de unicitatea arhitectonică a mănăstirii de pe Argeș; dovadă a înnoirii și înnobilării unui mit străvechi prin valorile nemuritoare dobândite de îndrăzneală, tenacitatea și jertfa generațiilor mai noi. Fericita întâlnire a temei jertfei zidirii cu o capodoperă arhitectonică inegalabilă prin stilul ei aparte a condus la apariția unei capodopere poetice folclorice.

Va fi deci pasionant să urmărim refexele acestui mit, ce a căpătat o expresie artistică desăvârșită în drama unui poet de talia lui Lucian Blaga.

Întriga și conflictul. Implicații expresioniste în manifestările lor

Lucian Blaga comprimă datele oferite de partea introductivă a baladei și expozițiunea dramei începe cu motivul surpării zidurilor. Derutat și aproape descurajat de acest fenomen de nepătruns, Manole măsoară și socotește în odaia sa de lucru, în prezența starețului Bogumil și a unui personaj ciudat, Găman, care doarme întins pe podele un somn agitat, bântuit de vedenii terifiante, ce-l fac uneori să tresară și să se comporte în neștire.

Starețul Bogumil are pentru situația disperată în care se află constructorii o singură soluție: jertfa: „Sufletul unui om clădit în zid ar ține laolaltă încheieturile lăcașului până-n veacul veacului”, zice starețul (Ne aflăm în preajma intrigii – izvorul oricărui conflict.) Pentru Meșterul Manole jertfa unei ființe umane este irațională:

„MANOLE: Jertfa aceasta de neînchipuit – cine-o cere? Din lumină Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfa de sânge, din adâncimi, puterile necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor.
BOGUMIL: Firește, cât timp cântărești, așa este. Pe întâiul nu ți-l închipui crud, cum pe celelalte nu le închipui în minte. Dar crezi tu oare că măsuri și înălțimile și adâncimile sorții cu plumbul atârnat de sfoară? Și dacă întru veșnicie bunului Dumnezeu și crâncenul Satanail sunt frați? Și dacă își schimbă obrăzarele înșelătoare că nu știi când e unul și când e celălalt? Poate că unul slujește celuilalt…
Cine vrea jertfă? Întrebările noastre nu răzbat până-n prăpastiile albastre, de unde ni s-ar putea răspunde, de aceea îm nici o vorbă de a mea nu vei găsi nici o umbră de întrebare. Noapte bună, meștere.”

Manole însă continuă să se frământe în nehotărâre:

„Înăuntru un gol se deschide – mâhnire fără întrebări Deasupra întuneric se-nchide – deznădejdea nesfârșitelor încetări. Ni se mistuie somnul și sângele. Ar trebui să-nchid ochii, dar pleoapele de lume nu mă depsart. Lăuntric, un demon strigă: clădește! Pământul se-mpotrivește și-mi strigă: jertfește!… Jos, apele se răscoală împotriva pietrelor reci. Sus, stihiile se ridică împotriva legii de veci…”

Conflictul dramei începe a se defini, dar el nu va fi cu desăvârșire instalat în acțiunea piesei decât după intrarea în scenă a Mirei, soția lui Manole. Mira cunoaște frământărea interioară a soțului său și a înțeles sfatul starețului Borgumil. După un plin de înțelesuri și schimburi de replici cu Manole, din care rezultă puternica dragoste ce-i leagă pe cei doi soți, are loc următoarea scenă, revelatoare atât pentru frământarea și îndoielile lui Manole, cât și pentru destinul tragic al celor doi:

„GĂMAN: (se întoarce-n somn)
MIRA: (Face semn lui Manole să tacă. Ceva îi trece prin gând. Așteaptă până ce Găman se liniștește.
MANOLE: Au căzut și cele din urmă cărămizi.
MIRA: (Într-un fel de extaz ștrengăresc, sare cu piciorul pe Găman care e întins enorm pe podele.)
GĂMAN: (Suspină și urlă închis.)
MIRA: Scutură-te, Gămane, voinicește ca zmeii tărâmului celuilalt, încă o dată – așa – scutură-te! Tu ești pământul marele, eu sunt biserica – jucăria puterilor! Seninătate – vreau, nestăpâniților – că toți sunteți înnorați și prăpăstioși. Manole e chin. Călugărul e stafie întunecată. Tu cutremur. Țara îngrijorare. Vreau să sfârșesc odată povestea aceasta de spaimă și tristă nebunie.
GĂMAN: (Se scutură din încheieturi.)
MIRA: Mai din adânc, moșule, așa, de la început, încă o dată!…
GĂMAN: (muge și scrâșnește sinistru) U-u-u-u! Vrrr! Izbăvi nas nă sei ceas!
MIRA: Vezi ce bine mă țin, și nu sunt nici de var, nici de cărămidă. Seninătate – când sunt între voi! Și puțină lumină! Să se ridice sprâncenele! Inimă mai ușoară! Manole e hotărât parcă și-ar fi pierdut îngerii, ce-l păzeau fără simbrie. Și tu ești mâhnit parcă ai fi pierdut raiuri, pe care nimenea nu le-a văzut. Moșule vezi? Nu m-am prăbușit. Trupul meu e întreg, arcurile întinse, os nu s-a spintecat, – stâlpii sunt drepți! Răbdare numai întunecaților – Și într-o zi nici biserica n-are să se mai năruie. Cum ar putea să stea, dacă nimeni nu lucrează râzând la ea (Sare de pe Găman.)”

Scema citată, în care Găman se manifestă ca expresie a forțelor oarbe dezlănțuite, devine, în contextul frământărilor lui Manole, o amplă metaforă a stihiilor telurice învrăjbite împotriva zidirii, care trebuie învinse prin jertfă, și Meșterul Manole înțelege că sfatul lui Bogumil nu e lipsit de tâlc. Acum conflictul e clar și definitiv instalat; el e de natură interioară, izvorât din înfruntarea lucidității meșterului care construise încă multe altare, cu necesitatea, care pentru Manole e irațională, de a sacrifica un om, și nu pe oricine, ci propria-i soție.

Elementele conflictului sunt, așadar, pe de o parte, devoranta pasiune pentru construcție, pe de altă parte, intensa dragoste pentru viață, pentru frumusețea și puritatea ei, toate întruchipate de Mira. Meșterul Manole este obligat de jocul sorții să aleagă între biserică – simbol al vocației creatoare – și Mira – simbol al vieții, al dragostei, al purității omenești. Or, biserica și Mira sunt cele două „jumătăți” ale personalității eroului. Fără una dintre ele, marele meșter e anulat ca om. Constatăm deci un echilibru perfect al forțelor conflictului, și de aici caracterul tragic al acestuia.

Blaga va insista asupra acestor frământări interioare, făcând din personajul său un erou de tragedie antică, acolo unde balada rezolvă aparent simplu – mai mult prin sugestie – un conflict stârnit de clarificarea în vis a cauzei prăbușirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga e tragic pentru că e fără ieșire. „Ieșirea” din conflict (rezolvarea lui) nu poate avea loc decât prin moartea eroului, o moarte necesară, fără îndoială, iar nu o sinucidere, cum am fi tentați, poate, să credem, sau o moarte accidentală, ca în baladă. Întreaga desfășurare a acțiunii relevă condiția tragică a creatorului de valori durabile, aflat în luptă cu propriul său destin. Iar dincolo de această semnificație, mitul conferă acestei scene înțelesuri încă nebănuite. Metafora femeie-biserică, devenită transparentă prin însăși desfășurarea scenei, ne trimite cu gândul la vocația zămislirii, în care biserica e simbol al plăsmuirii unei valori estetice eterne, așa cum femeia reprezintă simbolul eternității prin neclintitul ei destin de a perpetua, născând, Omul.

Pe de altă parte, scena în discuție este semnificativă și pentru viziunea modernă în care Blaga regândește mitul și balada. Dacă vom fi atenți la felul de a vorbi și de a se manifesta al Mirei, de pildă, vom constata cu ușurință că acesta nu e de natură s-o caracterizeze. Ea nu este un personaj cu o identitate socială și temporală precisă, ci un simbol și, în același timp, un purtător de cuvânt al autorului, care odată cu desfășurarea întâmplărilor descifrează și semnificațiile lor. În același fel trebuie văzut și Găman, personaj stihial el însuși și simbol, totodată, al forțelor iraționale dezlănțuite împotriva raționalului. Aceasta este perspectiva estetică din care expresioniștii își concep personajele dramatice.

Ca personaj într-o dramă modernă, Meșterul Manole, deși simbol și el ca mai toate celelalte personaje, evoluează totuși ca un caracter cu o puternică și problematică personalitate, cu o individualitate distinctă. Toate acestea fac din el, cum am mai spus, un personaj de tragedie antică, ce-și trăiește intens și neabătut destinul său de martir al frumosului etern.

Dar întâmplările se precipită. Zidurile cad din nou și meșterii lui Manole sunt tentați tot mai mult de ideea abandonării lucrării. Și, ca și cum noul eșec nu era de ajuns, din partea lui Vodă un sol aduce un ultimatum. Mistuit de arderea patimii sale creatoare și urmărit de ideea jertfei, Manole făgăduiește, spre uluirea zidarilor, o nouă încercare: „Răbdarea lui Vodă o mai cer pentru trei zile. Pe urmă, sau biserica rămâne dreaptă, sau sângele nostru va slei… Ai venit sol de la Vodă, întoarce-te sol de la noi: biserica se va ridica!”

Se impune să facem câteva considerații privitoare la limbajul personajelor și al dramei în general. O primă observație rezidă în constatarea că, până la convorbirea cu solul, Manole – ca și celelalte personaje – folosește un limbaj încărcat de metafore și simboluri. De aici încolo, vom observa o permanentă alternare a limbajului metaforic – uneori eminamente metaforic – cu limbajul propriu, transparent. Modificările registrului metaforic al limbajului se face în dependență de funcția lui. Când misterul și iraționalul domină scena, limbajul e metaforic și încărcat de simboluri („Manole e chin. Călugărul e stafie întunecată. Tu cutremur. Țara îngrijorare”, zice Mira, sfidând legile echilibrului pe trupul bântuit de stihii al lui Găman); când, dimpotrivă, vorbesc luciditatea și judecata rațională, precumpănitor e limbajul propriu.

Dubla valoare a momentului culminant

E momentul unei observații privitoare la compoziția dramei: cu răspunsul dat de Manole lui Vodă acțiunea se apropie de punctul culminant. Dar complexitatea compozițională a dramei izvorăște din complexitatea personajului ei principal. În permanență Manole evoluează pe două planuri fundamentale aflate într-o strânsă condiționare reciprocă: unul psihologic și unul al faptelor. În ordine psihologică, acțiunea și, odată cu ea, personajul ating punctul maxim al încordării în momentul hotărârii de a jertfi (când Manole spune solului că „biserica se va ridica”, hotărârea e definitivă); în ordinea faptelor, punctul culminant e marcat de zidirea Mirei în temeliile bisericii.

Solul pleacă și Manole trebuie să deslușească zidarilor tâlcul făgăduielii lui. Unii vor să-l părăsească, dar marele meșter le strecoară în suflet sentimentul unui destin implacabil care cere o jertfă:

„Mărturisire auziți din parte-mi, c-am început să clădesc fiindcă n-am putut altfel. Din câmp și munte v-am chemat, fiindcă n-am putut altfel… O pescar, o băieșiu, o cioban, o călugăr – suntem oare noi chemați să judecăm ceea ce mai presus de vrerea noastră prin noi se face?… Cui nu i se răscoală sângele gândindu-se că munca a fost în deșert? Dar făcut-am oare în afară de muncă – o jertfă – o singură jertfă smulsă din viața noastră, pentru zid?… O viață scumpă de om se va clădi în zid, jertfa va fi o soție care încă n-a născut, soră sau fiică… Soția unuia din voi va trebui să fie jertfa, soră sau fiică. Soție care încă n-a născut, soră curată, fiică luminată.”

Hotărârea e pecetluită prin jurământ.

După trei zile de așteptare înfrigurată, în care meșterii se istovesc în tot felul de bănuieli de încălcare a jurământului, ale unuia împotriva celuilalt și ale tuturor împotriva lui Manole, apare Mira. Se face un nou pas spre împlinirea unui destin. Mira vine însă pentru a preîntâmpina un omor de care-l face răspunzător pe starețul Bugomil.

Trecând prin chinuri mai presus de puterea unui om, Manole încearcă să evite jertfirea Mirei, dar zidarii săi îl conving în virtutea jurământului făcut.

Acolo unde balada încerca evitarea jertfirii Anei prin invocarea forțelor naturii, Lucian Blaga își pune eroul în confruntarea directă cu proprii săi colaboratori pentru a releva finețea mecanismelor sufletești antrenate în trăirea de către marele meșter a propriului său destin. În baladă natura era un personaj oarecum exterior într-o întâmplare oarecare; nevoile teatrului modern îl obligă pe poet la întruchiparea forțelor naturii în oameni. Dramatismul va fi mai intens, dată fiind confruntarea directă dintre ei.

Manole împlinește destinul, căci patima de a zămisli frumosul este neîndurătoare:

„MANOLE: A mea a fost patima, eu am fost al patimei, eu am fost… Vai nouă, Mira, biserica s-a tot prăbușit – cu cât se prăbușea – patima creștea… De-atâtea ori ai fost căprioară neagră când suiai drumul la noi. De-atâtea ori ai fost izvor de munte, când coborai de la noi. Acum ești aici încă o dată: nici căprioară, nici izvor, ci altar. Altar viu între blestemul ce ne-a prigonit și jurământul cu care l-am învins… Nu, Mira, nu. Știm că vii speriată, știm că vii purtând grija altor vieți. Și atunci am glumit, făcând pe bărbații sălbatici. Povestea cu jertfa omenească – e numai așa – un joc. Un joc de albă vrăjeală și întunecată magie, pe care-l vom face cu tine.
MIRA: Cu mine? – Nu înțeleg. – Cu mine?
MANOLE: (cu glas ireal) Cu tine, fiindcă tu ești aici – din întâmplare. Și-apoi așa se și potrivește. Fiindcă între toți și toate tu ești cea mai pornită spre joc.
MIRA: (cu oarecare nedumerire) Bine! (Se uită cu ochire spre soare.) Dacă nu e prea târziu… că vreau să mă întorc înapoi încă înainte de a se face amiază…
MANOLE: „Va trebui tot timpul să zâmbești, și chiar de va fi rece zidul, să te silești să glumești. Să pară în adevăr că moartea e un joc. Căci vezi, blestemul de care vorbirăm, îl învingem cu un joc.
MIRA: (ca un copil) Am să mă joc cu voi cum doriți. – Dar ăștia să nu se mai încrunte că-mi pierd orice plăcere. Parcă și sprâncenele le-au mai crescut peste uitătura piezișă.
MANOLE: Zidari, ați auzit? Înscruntarea s-a sfârșit. Acum începem partea luminei. Înschipuiți-vă – copii, cu treizeci de ani înapoi, închipuiți-vă în trecut, când clădești biserici din nisip! Luați uneltele, pregătiți țărâna și tot ce e de pregătit! Zidarii: (Se pun în mișcare.)”

Momentul zidirii Mirei în temelia bisericii este, iarăși, plin de semnificații. El nu desăvârșește numai, în planul construcției dramatice și al desfășurării faptelor, punctul culminant inaugurat de psihologia frământată a lui Manole încă în momentul hotărârii de a jertfi, ci reprezintă, în ordinea luptei omului cu natura, la scară istorică, momentul, transfigurat artistic, al neutralizării opoziției dintre natură și cultură. Manole e aici, prin sacrificiul făcut, un erou civilizator, care dă oamenilor o nouă valoare, etern-durabilă, așa cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le dăduse focul.

Lucian Blaga nu părăsește nici o clipă condiția omului. Zidarii trăiesc din plin febra creației și biserica crește. Manole însă s-a schimbat. O vreme el se lasă antrenat în febra constructivă a celorlalți, dar obsesia vaierului care răzbate din zid și comportarea Mirei în ultimile ei clipe de viață îl robesc tot mai mult. Tot mai puternică devine conștiința că pentru el, ca individ, sacrificiul nu mai înseamnă izbândă, ci secătuirea tuturor puterilor sufletești. Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificării celei mai de preț ființe care-i aparținea cu trup și suflet, în gestul suprem al renunțării nemaigăsind iarăși nici un sens, Manole se răzvrătește împotriva propriei sale fapte și a celui care i-o ceruse și vrea să spargă zidul pentru a-și elibera iubita. Dar zidarii îl opresc: biserica pe care o concepuse, opera pentru care sacrificase totul nu mai aparține autorului ei, ci eternității. G. Călinescu găsește în această scenă esența clasică a interpretării „pe care o dă Lucian Blaga mitului Meșterului Manole… Meșterul vrea să dărâme biserica, dar norodul (citește zidarii, n.n.) îl dă la o parte. Mulțimea nu vrea să știe de autor, ea nu recunoaște decât opera”.

Condiția mitică a creatorului

Din nou drama se disociază de baladă. În baladă, după terminarea bisericii, marele meșter declara că vrea să construiască Altă monastire, / Pentru pomenire, / Mult mai luminoasă / Și mai frumoasă! În dramă, insistența autorului se concentrează asupra condiției dramatice a creatorului, de unde gestul de răzvrătire împotriva propriei lui opere.

Biserica rămâne dreaptă. Ea are acum zugrăveli, clopote și cărți. Domnitorul vine cu alai să vadă minunea și să se bucure de strălucirea ei. Boierii și călugării însă îl acuză pe Manole de crimă și socotesc biserica lui „întâiul lăcaș al lui Anticrist”. Acest conflict în aparență secundar nu este, de fapt, altceva decât exteriorizarea unor contradicții existente în sufletul lui Manole încă de la începutul dramei. El se și manifestă prin dezacordul dintre marele meșter și starețul Bogumil și prin ezitările lui Manole de a se hotărâ asupra jertfei. Izvorul acestei contradicții se află în incompatibilitatea mitului precreștin al jertfei cu religia creștină care nu acceptă ideea uciderii. Se clarifică astfel sensurile mitice pe care le aduce în dramă Bogumil, călugăr atemporal, altfel decât călugării care cer osândirea lui Manole pentru crimă. Dar osânda nu mai ajunge la marele meșter. El și-a depășit condiția, cucerind eternitatea și atingând absolutul prin creația sa zămislită din suferință. Judecarea lui Manole prin raportarea la ceea ce tocmai isprăvise nu mai e posobilă. El nu mai aparține clipei, nici măcar timpului istoric, ci pur și simplu timpului. Nu întâmplător Lucian Blaga își localizează drama pe Argeș în jos, dar într-un timp mitic românesc, adică într-un timp inițial, fără determinare precisă, în care se încheagă, prin expresia miturilor, situațiile arhetipale, etern repetabile, ale unui popor, în speță poporul român.

Mulțimea însăși, care-l apără pe Manole împotriva călugărilor și boierilor, sanctifică esența mitică a eroului: „Noi strigăm, boierii urlă, noi apărăm, călugării osândesc – toți suntem jos, Manole singur e sus, singur deasupra noastră, deasupra bisericii!” La propriu și la figurat, căci Meșterul Manole se urcă într-adevăr în turlă, trage clopotul, după care se atuncă în gol. Propria lui moarte, eternă ca orice moarte, îi eternizează opera. Astfel amândoi, autor și operă, ating absolutul.

Deși Manole este cel ce filtrează întreaga putere și forță a jertfei, zidarii nu rămân nici ei străini de suferință și de ideea că au dat minunii clădite de ei tot ce aveau mai bun, inclusiv liniștea și echilibrul sufletesc. Ei au înveșnicit capodopera lor cu propriile lor suflete:

„AL DOILEA: Sunt cu rostul pierdut.
ALTUL: Nu vom ști cum să ne mai găsim un loc în viață, vom rătăci din loc în loc.
ÎNTÂIUL: Doamne, ce strălucire aici și ce pustietate în noi.”

După cum știm, balada se încheie cu moartea tuturor constructorilor, semnificație nu numai a sacrificiului total, dar și a răzbunării voievodului egoist (care vrea să fie singurrul ctitor al unei asemenea capodopere). Lucian Blaga îi lasă în viață pe meșteri ca pe niște dovezi vii și concrete ale adevărului că marile izbânde ale omului vor cere neîntrerupt noi și mari sacrificii umane. În esența lor, fiecare dintre zidari e un Meșter Manole.


Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Meșterul Manole de Lucian Blaga – Comentariu literar

persoane au considerat acest articol util. Dacă ți-a fost de ajutor, te rog să lași un vot.
%d blogeri au apreciat: