Izgonirea lui Prometeu – Comentariu literar

Izgonirea lui Prometeu – Comentariu literar

Izgonirea lui Prometeu de Al. Philippidde este un poem care se încadrează ca mit în literatura populare. Acest mit și-a pierdut semnificația originară, el a suferit transformări, înainte de a fi semnalat pentru prima dată de Hesiod.

În istoria literară universală, mitul cunoaște o simbolistică bogat; el explică nașterea unui fenomen al naturii, dar în literatură semnificația acestuia va fi îmbogățită.

Prometeu dă oamenilor focul și rațiunea, taina meșteșugarilor, deci este un erou civilizator; prin faptă și sacrificiu devine arhetip (pentru că gustul lui este exemplar pentru oameni). Dacă Hesiod, în Teogonia, nu-l venerează, Eschil, în Prometeu înlănțuit, arată că focul răpit de Prometeu a ajuns pentru oameni „principiul tuturor artelor, izvorul a mii de foloase”.

Prometeu dă oamenilor inteligența potrivită nevoilor vieții, spune Platon. În secolul al II-lea e.n., la Lucian, Prometeu apare ca plăsmuitor, ca artist (ars, artis = meșteșug); ca simbol al creatorului, este prezent, în perioada iluministă, și la Goethe, iar pe măsură ce urcăm în timp, gestul lui Prometeu semnifică aspirații umane, dorința de a atinge perfecțiunea sau condiția creatorului în contextul societății. Romanticii îi vor atribui calitățile revoluționarului: solidar și mândru, la Byron, neînfrânat, la Shelly (T. Vianu).

Motiul lui Prometeu apare în literatura română sub forma unor repovestiri sau traduceri (Al. Odobescu, P. Cerna); mai târziu într-un poem dramatic al lui V. Eftimiu.

Al. Philippide scrie o „poezie de excepție”, el este romantic și modern în același timp.

Poemul Izgonirea lui Prometeu (cuprins în volumul Aur Sterp, 1922) este scris în perioada de tinerețe, sub imperiul sensibilității romantice, dar și al formulelor moderne, mai ales expresioniste. Poetul definește creatorul, ca și romanticii, drept omolog al demiurgului, prelungind astfel simbolistica creatorului de artă obsedat de atingerea absolutului și decepționat de contrastul dintre ideal și real.

Structura și compoziția poemului Izgonirea lui Prometeu

Compoziția poemului este dramatică. Autorul fixează cadrul (vârful Caucazului, pe care Prometeu se află înlănțuit) și concentrează în câteva fraze povestirea mitului, pentru ca poemul propriu-zis să se constituie ca un monolog adresat, pe rând, zeului și mulțimii; prezența acesteia intervine distructiv, constituindu-se ca o manifestare a forțelor oarbe ale naturii, ca în teatrul expresionist. Momentele poemului sunt punctate de intervențiile dramatice ale autorului.

Dezordinea din conștiința umană transpusă metaforic într-un spațiu natural, decor teatral și apocaliptic. Manifestarea stihială a dezordinii este vântul; sub imperiul lui, prăpăstiile sună, stânci se rostogolesc.

Prometeu se identifică cu natura: „Mi-e trupul stâncă-n lanțuri pe o stâncă!/ De multă vreme nu mai știu ce simt”. Asistăm la o identificare a omului cu planul naturii, ca o prelungire sau ca o manifestare a forțelor ei oarbe. Muntele este bătrân și geme, el este tovarășul ostenit al titanului.

Cea care rămâne trează însă e conștiința: „E-atâta vreme de când ochiul meu/ Și-a-nfipt adânc privirile în zare”. Pierderea ei – a conștiinței – o simte Prometeu organic: „Că m-ar durea să mi le smulg!” (privire – n.n.), în timp ce rana și durerea trupească sunt ignorate: „Abia mai simt că vulturul mă roade”.

Eroul este tragic; este măreț prin conștiința la care se ridică, și anume că suferința și sacrificiul lui aduc binefaceri oamenilor. Ca la marii tragici (Eschil), Prometeu este supus destinului: „S-a împlinit sorocul Sorții, oare?”.

În același timp, imaginea de sfârșit de lume dă poemului dimensiune expresionistă; poetul creează relații cu cosmicul: astfel, ochiul eroului fulgeră spre cer de veacuri și, în momentul smulgerii acestei priviri înfricoșătoare din zare, peste lume s-ar povârni drugi de aur.

Spațiul este cuprins de spaime, se-aud glasuri haotice, ele se dilată cosmic, constituind astfel imaginea lăuntrică a monologului, ținut cu fața când spre cer, când spre Pământ. Cei doi poli spre care se organizează poemul se interferează sub semnul disperat al unei conștiințe rănite.

Dialogul cu Zeus ne amintește de Psalmii lui Arghezi și de psalmul lui Blaga. Invocația este argheziană: „Iar tu, tu cel de sus, cel „bun” și „sfânt”/ Coboară iarăși pe pământ,/ În țărna-n care trebuie să vii/ Tâlhar al Soartei, Hoț de veșnicii”! Prometeu se simte egalul absolutului, ca în psalmul arghezian („Cercasem eu,… Să te răstorn pe tine, Dumnezeu”): „Dă-mi mâna, Zeus! Singur ești, ca mine”.

Asistăm la degradarea ideii de divinitate: „zeu nebun”, „zeu de lut”, „ți-e frică”, „zeu nemernic”. Astfel, zeul rămâne un izolat al cerului: „Păstrează-ți bine lanțurile”. Ateismul poetului ne trimite la ideea renunțării, la sacrificiul ființelor vii și al individului, jertfind în schimb pe însuși Zeus. (Ideea apare și-ntr-un psalm al lui Arghezii: „Dar trebuie-mi dau seama, să-nceapă de-abia cu tine”.) Zeus nu înțelege dorința de libertate a omenirii; de aceea, el se izolează de oameni.

Zbaterea dramatică a lui Prometeu, trăirea nemulțumirii la temperaturi înalte ne amintesc de psalmul lui Blaga. În compoziția dialogului cu Zeus surprindem un zbor cosmic de esență eminesciană, un zbor regresiv. Prometeu se întoarce în haosul cu mii și mii de cercuri, haos care va naște aștri noi: „De ce nu vii cu mine-n larguri, Zeus,/ Să cucerim nemărginirea amândoi?”.

Prometeu se scufundă în lumină. Zborul spre inima luminii pe care vrea s-o smulgă haosului este tot eminescian („Părea un fulger ne-ntrerupt” – Luceafărul): „S-adun în mine fulgerele toate,/ Să mi le-aprind priviri în ochi! să sorb/ În ochii mei întreg văzduhul orb,/ Și cerurile toate să le sorb!”. Identificarea cu lumina este întruparea în veșnicie: „Să simt cum crește-n mine Nemărginirea oarbă…/ Bulboana soarelui clocotitor/ Pe veșnicie să mă soarbă!”.

Prometeu este un titan răzvrătit, care înfruntă autoritatea titanică a lui Zeus și, în același timp, este conștient că suferințele lui nu sunt zadarnice; nemuritor fiind, prin actul lui, devine expresia unei personalități libere și puternice.

Adresându-se mulțimii, simțim disprețul și semeția Luceafărului: „M-ați izgonit! Mă-ntorc în nemurire,/ Să-mi caut altă omenire-n loc;/ Să-i dau și ei mistuitorul foc;/ Și ferecat de-o nouă-nlănțuire/ S-aștept să se mai năruie un cer,/ Să mă mai latre într-o omenire./ Și-așa, din izgonire-n izgonire,/ Să-mi port prin Haos râsul meu stingher”.

Înscenarea mulțimii undeva jos, oarbă de mânie, dar șovăitoare, și apelul adresat lui Zeus sunt dominate de un spațiu sufletesc al unei lumi flămânde de avânturi, dar obosită de un cer ce se arată neîndurător. Doar Prometeu rămâne nemuritor în raport cu această mulțime dezorientată în osânda și-n aspirațiile ei, supusă unor ordini trecătoare: „În nicăieri, o, Nimeni, te salută!/ Vă năruiți de-acum, statui de lut,/Religii, zei, apostoli, mucenici,/ Credințe mici”.

Eșecul religiilor viitoare este cauzat de faptul că ele presupun stăvilirea elanului de libertate a mulțimii. Prometeu știe că mulțimea își schimbă stăpânii; de aceea, el se deschide în orgoliul său și se desparte de oameni. Existența dramatică a omenirii este sugerată în poem de pierderea echilibrului, de neputința de a alege între bine și rău, de trăirea tulbure și apăsat terestră: „Luați-l! E destul de proaspăt încă./ E plin la trup și gras de nemurire./ Te pune-n patru labe și mănâncă,/ Omenire!”.

Există o anume înțelegere a lui Prometeu în raport cu lumea. Ingratitudinea nu-l înfrânge, deznădejdea mulțimii rămâne eterna așteptare, pentru că Zeus nu se arată oamenilor. Ca și Arghezi, în psalmi, absolutul nu le trimite nici un semn: „Urlați! Rămâi în urma mea, Pământ!/ Pe fruntea ta, lovită de-un cuvânt,/ Pe veci de veci de-acum se așterne/ Pedeapsa așteptărilor eterne” (s.n.).

Simțim aspirația lui Prometeu spre libertatea și fericirea oamenilor, idee ce-l leagă, într-un fel, de Prometeu al lui Goethe, la care dorința de a zidi o lume după chipul și asemănarea celui capabil de jertfă este directă și răspicată: „Aici rămân și voi zidi mereu/ Făpturi de oameni după chipul meu, un neam la fel cu mine” (Prometeu, Goethe).

La sfârșitul poemului, când are loc unirea cu soarele, mulțimea își recunoaște Demiurgul; gestul lui Prometeu-titan, care a vrut să se realizeze uman, este abia cum înțeles: vuietul, sunetele nearticulate, dezlănțuite se opresc, și din jale și tăcere se naște arhitectura luminoasă a chemării invocatoare: „Prometeu!”.

Concluzii

Motivul este clasic, cuprins într-o atmosferă spirituală romantică, într-o formă artistică modernă, implicând, în poemul lui Philippide, și „condiția existenței tragice a modernilor”. Poemul este liric și dramatic, înfățișând un erou titan, un evoluționar care trăiește prezentul unor avânturi sublime, cu dorința nestăvilită de a-și depăși condiția. Ca la toți romanticii, încercarea este irealizabilă; de aceea, proclamă nemurirea ca o afirmare a începutului în haos și eternitate (elemente de permanență). Poetul le exprimă metaforic prin lumina „mistuitoare și nedeterminantă”, jocul ei și zborul fiind cuprinse într-un elan de dezamăgire, ca în poemul lui Lucian Blaga („Avânt, o, Cer! o, vânt, aripi! să zbor!/ Să simt cum crește-n mine Nemărginirea oarbă…”).

Atitudinea este de protest orgolios, iar decepția este provocată de un decor, în ruină, al unei societăți sortite dispariției.

Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Izgonirea lui Prometeu – Comentariu literar