De neamul moldovenilor – Comentariu literar
Lucrarea De neamul moldovenilor cuprinde șapte capitole, în care Miron Costin împletește datele referitoare la Italia și Imperiul Roman cu cele privind situația Daciei în momentul cuceririi ei de către Traian, astfel încât să rezulte geneza poporului român din contopirea dacilor cu romanii. Având de combătut falsurile privitoare la nașterea poporului român, autorul imprimă lucrării un ton polemic, uneori vehement, dar întotdeauna demn.
Lucrarea De neamul moldovenilor se repartizează astfel pe cele șapte capitole:
- capitolul I – prezentarea geografică șo etnografică a Italiei, ținându-se demonstrarea originii comune a italienilor și românilor;
- capitolul al II-lea – formarea Imperiului Roman, întinderea lui, dovedite prin valorificarea legendelor privitoare la întemeierea Romei, existente în epopeea lui Vergiliu, Eneida;
- capitolul al III-lea – înfățișarea Daciei, patria strămoșilor noștri autohtoni;
- capitolul al IV-lea – vorbește despre cucerirea și colonizarea Daciei de către Traian, precum și despre expansiunea romanilor în Asia și Africa;
- capitolul al V-lea – este consacrat argumentării originii romane a poporului român pe baze arheologice (cetăți vechi, podul lui Traian de pe Dunăre, turnul lui Sever, Columna lui Traian de la Roma);
- capitolul al VI-lea – aceleași probleme, dar cu argumente filozofice și etnografice;
- capitolul al VII-lea – încearcă să completeze răstimpul între colonizarea Daciei de către romani și întemeierea Moldovei, dar lucrarea nu e terminată.
De neamul moldovenilor – Comentariu literar
Fragmentul citat face parte din Predoslovia către cititoriu. Ea cuprinde trei idei principale, vizând scopurile urmărite de autor în lucrare:
1) să stabilească împrejurările istorice care au determinat nașterea „neamului moldovenescu și muntenescu și câți sunt și în țările ungurești cu acest nume, români…”,
2) să combată falsurile („basnele”) rezultate din interpolările („adăosăturile”) pe care Mihail Călugăreanu și mai ales Simeon Dascălul le făcuseră copiind cronica lui Ureche;
3) să infirme teoriile greșite, aprținând unor istorici ca Aeneas Sylvius sau Iane Zamovschii, privitoare la etnogeneza românească.
Trebuie, de asemenea, reținută atitudinea probă a lui Miron Costin față de înaintașul său, Grigore Ureche, căruia îi recunoaște osteneala de a fi început scrierea istoriei Moldovei, animat de puternice sentimente patriotice: „Laud – zice Costin – osârdia răposatului Urechie vornicul, carile au făcut de dragostea țării letopisețului său… că numai lui de această țară i-au fost milă…”.
Predoslovia – ca întreaga lucrare dealtfel – are o valoare deosebită, și din punctul de vedere al limbii române literare. Fiind o operă științifică, autorul o redactează într-o limbă îngrijită, izvorâtă din cunoașterea particularităților graiului moldovenesc, filtrat însă de un cărturar deprins cu subtilitățile limbii latine. Este vădit la tot pasul efortul umanismului pentru a eleva expresia moldovenească, concentrată, directă, orală („cându ocărăsc într-o zi spre cineva, ieste greu a răbda; dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”), alternând-o cu fraza îndelung elaborată, în perioada amplă de tip latin, adesea cu verbul predicator la sfârșit, după un lung șir de enumerări.
Între asemenea fraze lucrate cu migală apar din când în când pasaje redactate în cea mai firească limbă populară, autorul adresându-se direct, cu căldură sufletească, beneficiarului muncii sale, cititorului: „Eu, iubite cetitorule, nicăieri n-am aflatu nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, și viiața mea, Dumnezeu știe, cu ce dragoste pururea la istorii, iată și pănă la această vârstă, acum și slăbiă”.
Frumusețea artistică a unor asemenea rânduri constă în folosirea expresiilor plastice, pline de sugestie, construite prin perifrază populară: „la cumpănă au stătut sufletul nostru”, „ieste inimii durere”, „biruit-au gândul”, „a scrie ocară vecinică” etc. Expresii ca acestea sau cuvinte regionale ori arhaice azi (osebit, neștene – cineva, a oblici, osârdie, a cerca, izvod etc.), întâlnite în construcții frazeologice savante conduse cu abilitate, înviorează stilul, îl fac mai comunicativ, ușurează degajarea ideii și-l deprind pe cititor cu subtilitățile textului științific.
Cu termeni populari desemnează Miron Costin și pe istoricii cu care intră în polemică. Aceștia sunt pizmași și zavistnici.
Concluzii
Scrisă într-o astfel de limbă, De neamul moldovenilor contribuie substanțial la dezvoltarea stilului îngrijit, cult. Echilibrul perfect între fondul științific, conținând argumentații strânse sau pledeoarii ample, și stilul elevat sprijinit pe fondul lexical autohton și pe particularitățile sintactice ale limbii vorbite face din lucrarea lui Miron Costin o carte de aleasă limbă românească din secolul al XVII-lea, scrisă cu intensă participare afectivă izvorâtă din sentimentul dragostei de țară.
Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – De neamul moldovenilor – Comentariu literar