Despot-Vodă. Comentariu literar. Caracterizarea lui Despot Vodă

Despot-Vodă. Comentariu literar. Caracterizarea lui Despot Vodă

În iarna 1878-1879, când scrie, la Mircești, drama Despot-Vodă, Alecsandri avea o bogată activitate de autor dramatic: întemeiase dramaturgia românească originală, după acea comedioară de debut din 1840, Farmazonul din Hârlău, numeroase alte comedii, printre care acelea din cunoscutul ciclu al Chirițelor, vodeviluri, cântecele comice; se exersase și în drama istorică, dramatizând schița lui Negruzzi, Sobieski și românii, sub titlul Cetatea Neamțului sau Sobieski și plăieșii români.

Cu vechea istorie a Moldovei rămăsese într-un permanent contact și se familiarizase deplin. Dealtfel, tot după 1870 scrie Alecsandri și marile sale poeme de inspirație deopotrivă istorică și folclorică: Dan, căpitan de plai și Dumbrava Roșie. Drama Despot-Vodă ne apare, așadar, ca o operă de maturitate artistică deplină, scrisă la vârsta unor experiențe estetice verificate. Poetul împlinea 60 de ani. După această vârstă avea să mai dea încă două drame de rezistență, cu sursa de inspirație în clasicitatea latină: Fântâna Blanduziei și Ovidiu. Despot-Vodă este a doua dramă istorică în versuri reținută de istoria noastră literară; prima fusese Răzvan și Vidra, de B.P. Hasdeu, scrisă și reprezentată cu 12 ani înainte, adică în 1867.

Drama lui Alecsandri vede luminile rampei în seara zilei de 30 septembrie 1879 când, în urma succesului înregistrat, autorul este ovaționat, ceea ce-i va lăsa o foarte puternică impresie. Alecsandri mărturisește că s-a simțit „atras de figura originală a acestui Domn, precum și de trecerea sa fulgeroasă prin istoria Moldovii. El mi-a reprezentat tipul acelor vântură-lume din secolul al XVI-lea, jumătate eroi, jumătate spadasini, care trăiau într-o epocă de mari avânturi și de principii nepotrivite cu filozofia civilizațiilor moderne. Pentru dânșii îndeplinirea poftelor era tot și toate mijloacele erau bune; iar legile, atârnate de vârful spadei lor, cântăreau cu atât mai puțin cu cât brațul era mai puternic.

Despot arătându-mi-se astfel înzestrat în însușirile unui personagiu afară din rând, am deschis cronicile noastre de am cercetat fazele vieții sale țesută cu întâmplări extraordinare”.

Caracterul romantic al dramei

Alecsandri își caracterizează el însuși eroul drept un personaj excepțional (afară din rând), pus în împrejurări excepționale (întâmplări extraordinare). Dealtfel, evoluția conflictului dramatic, personajele, întâmplările și situațiile, care concură la închegarea dramei lui Alecsandri, ne vor convinge de caracterul romatic al acestei opere.

Particularitățile și dramatismul conflictului. Conflictul se instituie și se definește din primele scene. Într-o scurtă expozițiune, plăieșii Limbă Dulce și Jumătate stau de vorbă, pregătind astfel intrarea în scenă a lui Despot, eroul principal. Aflăm că acesta a venit în Moldova cu gândul de a înlătura de la tron pe Alexandru Lăpușneanu:

„DESPOT: Cu vodă Lăpușneanu ei astăzi nu se-mpacă?
LASK: Nu! N-ar putea nici dracul pe tron ca să le placă.
………………………………………………………….…………………………………………
DESPOT: „Mă cheamă viitorul la el…
LASK: Aleargă dar
La glasul lui, și fie-ți mersul nu în zadar!
Colo, jos, în Suceava, găsi-vei răzvrătirea
Clocind și pregătindu-ți mărirea sau peirea.
Fii om, mergi!
DESPOT: Dar’! Voi merge… Născut pe-al mărei mal,
Desprins sunt din pruncie să lupt cu-al mărei val…
………………………………………………………….…………………………………………
Al… iartă-mă-n Moldova!… măriri, averi, putere,
Aici sunt partea celui ce știe-a zice: <>
Eu vreu… De-acum ajute-mi în plin norocul meu.”

Intuim în aceste replici intriga, generatoarea conflictului. pe lângă conflictul tradițional, dintre domn și boieri, vom întâlni în piesă elemente ale unui conflict izvorât din chiar comeplexitatea caracterului eroului principal.

Trăsătura romantică fundamentală a dramei trebuie căutată în evoluția conflictului. Curba acestei evoluții cunoaște părți distincte, care structurează, în același timp, și compozițional drama.

Partea întâi cuprinde primele trei acte și se caracterizează printr-o linie ascendentă în favoarea eroului central, care, depășind succesiv obstacolele, face dovada unor însușiri excepționale: voință, hotărâre, elocință, inteligență, spontaneitate în hotărâri etc.

Această primă parte a evoluției conflictului traversează momentele cunoscute ale dezvoltării acțiunii până la punctul culminant, care coincide cu înfrângerea lui Lăpușneanul și încoronarea lui Despot. Se înțelege, așadar, că partea a doua va înregistra, de-a lungul actelor al IV-lea și al V-lea, o curbă descendentă, fiecare act și scenă apropiind acțiunea de momentul deznodământului.

Ambele părți sunt marcate de un puternic dramatism. Cu o putere remarcabilă de a impresiona, convingător și meșter la vorbă, Despot îi cucerește repede pe boierii aflați la vânătoare, cărora le dovedește, cu acte, că descinde din Iacob Eraclitul, fostul suveran al insulelor Samos și Paros cucerite de turci.

Pe tinerii boieri îi înflăcărează cu ideea libertății de sub dominația otomană. Moțoc intuiește în trăinul abia sosit în Moldova pe uzurpatorul Lăpușneanului.

Domnitorul încearcă de două ori să-l omoare, dar Despot dovedește o dată prezență de spirit, luând un antidot împotriva otrăvirii lui Lăpușneanu, a doua oară îndrăzneală și măiestrie cavalerească, stăpânind iapa arăbească dăruită de Domn cu gânduri ucigașe.

Despot pare aproape de atingerea scopului. Se hotărpște chiar complotul, cu Moțoc în frunte. Acesta are motive în plus să-l sprijine pe Despot, care ceruse mâna fiicei sale, Ana. Dar Lăpușneanul o ia înainte, îl arestează pe pretendent și-l condamnă la moarte. Aventurierul are motive să fie descumpănit, dar e vizitat în închisoare de Ciubăr, un nebun cu fumuri de domnie. Inteligent și spontan, Despot îl convinge pe acesta să schimbe hainele. Condamnatul evită moartea, dar se îndepărtează substanțial de tron. Refugiat în Ardeal, găsește adăpost în castelul lui Laski și mângâieri în brațele soției acestuia, Carmina, de care-l lega o pătimașă dragoste. Urmărit de trimișii lui Lăpușneanu, îi păcălește jucând farsa morții. Cu ajutorul lui Laski și al altor aventurieri (Rozel, Zay ungurul, Anton Secuiul), Despot vine în Moldova și ia, în sfârșit, tronul. Eroul dramei se află în culmea puterii.

În partea a doua a acțiunii se înregistrează o răsturnare a forțelor conflictului. Datorită calităților sale, Despot adunase în jurul său, punându-le împotriva Lăpușneanului, importante forțe politice și militare: în primul rând boierii pământeni, în frunte cu Moțoc, dar cu excepția lui Tomșa a cucerit chiar o parte din a mulțumii, dăruind-o cu bani și uimind-o prin faptele sale pline de curaj (scena încălecării iepei neînvățate); n-a precupețit influența femeilor, prin Carmina dobândind sprijinul prefectului regal Zay, iar prin Ana, ajutorul necrupețit al lui Moțoc. În fiecare dintre aceste alianțe s-a arătat subtil diplomat și fin cunoscător de oameni.

Cu eroul romantic Despot se petrece o răsturnare valorică: aproape toate calitățile dovedite până acum se preschimbă în contrariul lor și proaspătul domnitor își pierde pe rând aliații. Explicația e una singură, atât în planul faptelor, cât și în planul estetic: eroul romantic e orbit de puterea abia dobândită. Despot, omul care intuise cu atâta precizie situații complicate, anticipându-le desfășurarea, cavalerul care depășise atâtea piedici, are naivitatea să creadă că titlul dobândit e suficient pentru a stăpâni. Faptul e spus răspicat de Moțoc:

„Netotul… în mărire se-ndeasă făr’ de cale?
Mărirea să-l înece în valurile sale.”
(Actul IV, scena VII)

de Ciubăr:

„Tu crezi, beat de putere, că Dumnezeu de sus
Se-nchină ție, verme, și e al tău supus…?
(Actul IV, scena IV)

și e mărturisit de eroul însuși:

Moțoc: …Ai mai crescut hariciul cu-o mână de risipă,
Făr’ a vedea că țara sărmană-o dai de râpă?
Ce lege-ți învoiești ca să despui de ea?
Ce sfetnic îndrăznit-au?…

Despot: Ce lege? Vrerea mea!
Ce sfetnic? Astă spadă, simbol al demnităței,
Unealtă-a vitejiei și cumpănă dreptăței!
Eu port toată puterea, pe cap, pe braț, pe pept.
Puterea covârșește universalul drept!
(Actul IV, scena X)

Despot face greșeală după greșeală și semnele căderii nu întârzie să apară. Întâi e descoperit Ciubăr-vodă, care, călugărit la un ceremonial popular de care Domnul face haz, ultragiind demnitatea poporului. Ciubăr îi prezice dealtfel un sfârșit nu prea îndepărtat. Apoi Despot nu-și ține cuvântul dat Anei, pretextând că trebuie să contracteze o căsătorie cu un vlăstar regesc, și pierde astfel un aliat prețios, pe vornicul Moțoc. Și greșelile continuă. Dezarmează pe oștenii pământeni, păstrând doar soldați plătiți. Ridică haraciul către Sultan cu 10.000 de galbeni și acceptă o vasalitate deplină față de acesta, ceea ce-i determină pe boieri să-l părăsească.

Expresie a rupturii totale a lui Despot de țara și poporul în fruntea cărora se află, expresie a consecințelor nesocotirii legilor nescrise ale pământului, ale obiceiurilor și credințelor populare devine blestemul lui Ciubăr din scena XI, actul IV:

CIUBĂR: Păgâne, râzi de lege c-un râs neomenos?
Prefacă-ți-se râsul în bocet dureros,
Și toată veselia din sânul tău să peară!
Străin s-ajungi de lege, străin s-ajungi de țară,
Să fugă toți de tine, toți, chiar ș-ai tăi copii,
Și alungat pe lume de spectrul tău să fii!

Ca urmare a imprevizibilei lipse de tact la un om ce dovedise însușiri ieșite din comun, are loc o regrupare a forțelor conflictului. Boierii trec în tabăra lui Tomșa, devenit acum principala forță ce se opune eroului.

În această regrupare și reconsiderare a forțelor trebuie să se vadă atât dramatismul evoluției ulterioare a conflictului, cât și marea măiestrie a autorului. Cea mai reprezentativă dramă istorică romantică din literatura noastră își trage dinamismul acțiunii din propria-i substanță. Nici o forță exterioară nu intervine. Cu aceleași energii, deja acumulate în prima parte, dar reorganizate, Alecsandri conduce mai departe, cu dibăcie, conflictul, a cărui unitate nu e cu nimic mai știrbită. În plus, intensitatea dramatică e în continuă creștere.

Într-adevăr, pierzând o primă luptă cu Tomșa, în sufletul lui Despot mândria și voința de putere sunt înlocuite de meditația sumbră:

DESPOT: Învins!… de cer și oameni lasat în părăsire!…
Și Lăpușneanul vine asupră-mi cu oștire,
Și toți vecinii, Sigmund, Mircea, asupră-mi vin,
Și țara-i în răscoală, și-s singur!… Crunt destin!
Ce groaznic întuneric urmat-a după soare!
Ce vifor aprig după o zi încântătoare!
O, deșteptare aspră din cel mai splendid vis!…
Când mi-am deschis eu ochii, vai, cerul s-a închis!
Și-acum nu văd în juru-mi decât deșertăciune,
Sub mantia regală văd numai goliciuni!…
„Sunt trist ca clătinarea de arbori desfrunziți
Când suflă vântul iernii pe codrii înnegriți
Și-mi par că-s o ruină pe care buhna țipă,
Și timpul odihnește bătrâna lui aripă…”
Destin, destin naprasnic, în pumnul tău deschis
Mi-ai arătat corona dincolo de-un abis.
Fu orb, dorind lumina, eu, mic, râvnind mărimea
Făr’ a vedea abisul, văzui numai nălțimea.
Ca vulturul voit-am zenitul să pătrund,
Dar m-au atras adâncul și-acum iată-mă-n fund…
(Actul V, scena IV)

Singura lui șansă ar fi să-l recâștige pe Moțoc:

DESPOT: O! dac-ar fi cu mine Moțoc, Moțoc dușmanul!
De-ar vinde el pe Tomșa, precum pe Lăpușneanul…
Atunci… Dar cum să-nduplec pe crâncenul Moțoc,
Când am respins pe Ana și-am stins al ei noroc?
(Actul V, scena III)

Prilejul se ivește, căci Ana vine cu solie din partea populației Sucevei de a dobândi de la Despot predarea cetății sleite de puteri după trei luni de asediu. În cel mai pur spirit romantic, Ana se lasă din nou amăgită de fermecătorul Despot, pe care, deși călugărită, n-a încetat să-l iubească o clipă. După o scurtă lipsă cu sine, Ana acceptă să-și îndeuplece tatăl în favoarea lui Despot:

ANA: Ah! tot voi face cu dor neobosit,
Chiar de ți-ar fi norocul cu viața mea plătit.
În tabăra lui Tomșa mă duc, alerg îndată,
Cu lacrimile mele să-nduplec al meu tată.
(Actul V, scena V)

Dar Carmina, aflată de mai multă vreme la castel la Suceava, intervine și tot ceea ce construise Despot, exploatând sentimentele Anei, se prăbușește într-o clipă.

Apariția celor două femei în momentul cel mai dramatic al unui conflict ajuns la paroxism e puternic contrastantăâ. Una își salvează iubitul, dând uitării ultragiul adus demeii părăsite, cealaltă, orbită de patimă, îl condamnă, căci aceasta era ultima lui șansă.

Imaginația romantică a autorului e mult mai imprevizibilă. Venit să comunice lui Despot hotărârea cetățenilor Sucevei de a capitula, Laski își surprinde soția – știută departe, în palatul din Transilvania – alături de Despot. Comportarea Carminei în această scenă o înfățișează în toată devoranta ei pasiune, amestec paradoxal de dragoste și ură, perfect justificat însă de estetica romantică:

CARMINA: Dar’!… pentru-acest pacat,
Eu cu al meu complice o moarte-am meritat.
Ucide-ne-mpreună, ca pentru vecinicie
Să fim doi spectri gemeni, uniți prin infamie.
Și-n iadul ce ne-așteaptă deschis, să-l însoțesc,
Căci, cât e de culpabil… ah! tot, tot îl iubesc!…
(Actul V, scena VIII)

Laski o ucide pe Carmina și-l părăsește pe Despot. Acesta, încercând să-i mituiască pe cetățenii Sucevei veniți, în frunte cu Limbă Dulce și Jumătate, să ceară deschiderea porților, e nevoit să suporte disprețul demnității populare, al cărei ecou se face Limbă Dulce:

LIMBĂ DULCE: Români!… nu vă atingeți de banii cu păcat,
Ce poartă a lui Despot chip mândru-ncoronat!
E aur de icoane, e aur de potire,
Topit chiar de Satana cu a lui Despot știre!
E foc ce arde mâna!… Despot, suntem țărani,
Nu vindem țara noastră, nici cugetul pe bani!
Ca să-ți culeagă darul ș-a ta pomană seacă,
Ar fi ca să se plece Românul… nu se pleacă!
(Respinge punga cu piciorul)
Opinca îți azvârle pomana înapoi.
Nici noi suntem de tine, nici tu nu ești de noi!
(Acul V, scena X)

Sfârșitul e aproape. Tomșa intră în cetate. Despot îl uimește pe Tomșa eliberându-i copilul zălogit, pe Iliaș, dar boierii și poporul cer moartea uzurpatorului de lege:

POPORUL: Blăstem lui Despot!
Auzi, om ne-nțelept!
Această țară bună te-a primit la pept.
Tu, Despot, ai vândut-o lui Ferdinand Germanul,
Lui Sigismund Polonul, lui Soliman Sultanul,
La toți dușmanii care ți-au fost de ajutor
Să te privești în față c-un vis amăgitor.
MOȚOC: Ai râs de toate: Țară, oștime…
CIUBĂR: Lege…
TOMȘA: Ei bine,
Fiți voi judecătorii! Spuneți: ce se cuvine
Lui Despot Ereticul, de țară vânzător?
MOȚOC: Pedeapsa ce așteaptă pe-oricare trădător:
Moartea!
CIUBĂR: Dar’, moartea!
POPORUL: Moartea!
(Actul V, scena XVIII)

Despot își joacă ultima carte. Punând la contribuție suma atâtor calități dovedite de-a lungul acțiunii, încearcă să se salveze:

DESPOT: (Privind în fața tuturor cu mărire)
Boieri, și tu, oștime!
Mormântul, ca și tronul, e sacră înălțime,
Și când vorbește omul pe peatră de mormânt,
E drept să se asculte solemnul său cuvânt…
Râvnit-am tronul țării, dar râvna mea regală
A fost însuflețită de-a țintă colosală.
Visând neatârnarea, voit-am prin Români.
Să dau loviri de moarte Osmanilor păgâni.
Am vrut cu-al nostru paloș, frângând soarta-ncruntată,
Să scol creștinătatea pe-al ei mormânt culcată…
De-mi ajuta norocul s-ating visu-mi din sbor,
Aș fi numit de lume erou, liberator;
Dar nu m-a dus destinul și timpul la izbândă,
Și iartă-mă, eu, Despot, căzut azi la osândă!
Așa lumea-i deprinsă pe om a-l transporta:
Învingător, pe-Olimp; învins pe Golgota!…
(Mică pauză. Toți îl ascultă cu bunăvoință.)
Vreți moartea mea?… Sunt gata!… Ucideți! căci n-am teamă
De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă…
Dar tronul mai sus este de brațul omenesc,
Și singurul său jude e judele ceresc!
Dar mirul e o rouă cerească, sănctitoare,
Pe fruntea ce-a atins-o în veci neperitoare!
Nici soarele nu poate să o prefacă-n nor,
Nici omul să o șteargă cu brațu-i muritor!
Vreți moartea mea?… Ucideți!… Dar eu, tristă victimă,
Istoria Moldovii vreu s-o scutesc de-o crimă,
Să nu poarte stigmatul în ziua revenirii,
Că a plătit cu moartea pe Despot, Domn al țării.
(Scoțându-și corona de pe cap și aruncând-o)
Mi-arunc din cap corona! Din mână sceptru-mi scot…
Nu mai sunt Domn!… acum ucideți pe Despot!
(Toți rămân încremeniți.)
ILIAȘ: (Cu lacrimi) Iertare, tată!
BOIERII: Tomșa, iertare!
POPORUL: Îndurare!
TOMȘA: O cereți!… Fie!… Despot, de moarte ai iertare,
Dar tu la monastire pe viață-i fi închis.
(Ciubăr, dând semne de o exaltare fanatică, se înaintează și strigă.)
CIUBĂR: Iertare?… Cui?… Lui Despot?… Iertare?… Cine-a zis?
În veci nu iartă ceriul pe-acel care-l desfide.

(Se repede furios și înjughie pe Despot.)

Ai vrut să ucizi?… Mori! Legea te ucide!

DESPOT: (Căzând) Ah!… mor!
TOȚI: (Cu reprobare) O!
TOMȘA: (Lui Ciubăr) Crunt fanatic! Turbat ucigător!
Peri! Nu e sfânta cruce unealtă de omor!
(Ciubăr se retrage aiurit, cu ochii țintiți la trupul lui Despot. Seimenii îl arestează. În fund răsună deodată un țipăt dureros.)

ANA: Despot! (Vine, alergând disperată, și îngenunchează lângă Despot.)
Mort!… Despot, moartea mă va uni cu tine.
O, Doamne… fie-ți milă… de dânsul… și de mine!
(Cade leșinată pe peptul lui Despot.)
MOȚOC: (Uimit) Copila mea!
TOMȘA: (Oprindu-l) Moțoace, așa vrea Dumnezeu,
Acel ce-și vinde țara perde neamul său.

Moartea neașteptată a eroului, după ce dobândise prin elocință iertarea acelorași judecători care-l condamnaseră cu câteva clipe mai devreme, încheie o evoluție dramatică spectaculoasă, plină de neprevăzut, de lovituri de teatru, de pasiuni revărsate clocotitor din suflete pătimașe. Estetica romantică și-a spus din plin cuvântul.

Caracterizarea personajelor, întâmplări și situații romantice

Caracterizarea lui Despot Vodă

Cel mai realizat dintre personajele romantice ale piesei este Despot.

Alcătuit din lumini și umbre, din avânturi care se dovedesc până la urmă utopice (vrea să facă să „tremure osmanul sub paloșul dreptății” într-o nouă cruciadă, să întemeieze o universitate în Moldova) și căderi sufletești care-l fac de nerecunoscut, din calitățile și însușirile ieșite din comun, dar care sunt tot atâtea defecte și slăbiciuni, Despot reține câte puțin din tot ceea ce-l caracterizeaz pe orice om în lupta cu adversitățile vieții. El este un personaj pe deplin verosimil. Observația aparent paradoxală a lui G. Călinescu cum că „Despot cade prin chiar însușirile lui, prin idealurile lui utopice” se verifică perfect. „El vrea, continuă Călinescu, să facă Universitate în țara lui Moțoc și să pornească cruciadă împotriva Semilunei… Programul lui Despot e prea fin pentru Moldova timpului și seductorul, abil în lumea Carminei, se dovedește naiv”.

Creând un personaj atât de complex din perspectiva esteticii romantice, Alecsandri a știut să facă din el sursa principală a unui conflict de mare tensiune și de perfectă unitate. Cele două coordonate ale dramei – personajul și conflictul – se află astfel într-un raport complementar.

Caracterizarea personajelor secundare din Despot Vodă

Celelalte personaje, deși evoluează mai întotdeauna într-un plan secundat, nu sunt mai puțin spectaculoase.

Moțoc, tipul intrigantului medieval, a cărui vocație este să răstoarne și să înscăuneze domni, stereotip până la un anumit punct, se individualizează în măsura în care își pune „talentul” în slujba propriilor sale interese. Chiar dacă în atingerea acestor scopuri dovedește adesea naivitate, aceasta se justifică prin patima cu care-l urăște pe Lăpușneanu mai întâi, pe Despot mai apoi; el nu nesocotește nimic din ceea ce l-ar ajuta să se răzbune. Statornic în nestatornicia lui, Moțoc completează, în drama lui Alecsandri, o strălucită carieră pe care pesonajul a făcut-o în literatura noastră, dacă socotim și nuvela lui Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul, și drama lui B.P. Hasdeu, unde amintirea acelui „groaznic bărbat / Care doar c-o-mbrâncitură pentru domni a răsturnat” stăruie prin nepoata sa, Vidra.

În aceeași măsură în care Moțoc își dovedește falsul patriotism și ipocrizia față de nevoile țării, i se opune Tomșa, boierul iubitor de neam, atent la suferințele țării, inflexibil în mândria lui de a se ști român, dator să apere interesele și demnitatea poporului căruia îi aparține. Indignarea lui din actul II, scena IX e în afară de orice îndoială:

TOMȘA: Ce? oare-n țară nu crește decât spin?
Ce? tot pământul nostru e în așa stârpire,
Și neamul nostru ager e în așa-njosire,
Cât pe moșia noastră să nu găsim un pom,
Și pentru tronul țării să nu găsim un om?!
Unde-am ajuns, o! Doamne! Ce ți-am greșit noi ție
Ca un boier de-al țării, un moldovan, să vie
C-un zvânturat de mână, să ni-l arunce-aici
Ca Domn, cum se aruncă pomana la calici?!
Rușine, fărdelege, batjocură, trădare!

La fel, replica pe care i-o dă, în aceeași scenă, lui Moțoc:

Cuvântul tău, Moțoace, mai rău te osândește.
El laudă străinul, și neamul tău hulește.

sau admonestarea adresată lui Despot însuși:

Pribeag, cu suflet mic!…
Românul viețuiește și moare, când se jură,
Cu arma albă-n mână, nu cu trădarea-n gură.
Învață de la dânșii a fi Român, de poți.
Boieri, gândiți la muma ce v-a născut pe toți!

Tot Tomșa rostește replica finală, care stigmează marele păcat al trădării:

Moțoace, așa vrea Dumnezeu,
Acel ce-și vinde țara își perde neamul său.

Rostind asemenea replici, Tomșa transmite înaltul mesaj al dragostei de țară, în flagrantă opoziție cu Moțoc, ceea ce-i dă valoare simbolică, modalitate prin excelență romantică.

De procedeul romantic al puternicei antiteze de caracter se resimt și cele două personaje feminine cu o importanță mai deosebită în dramă, Carmina și Ana. Angelicei Ana, consacrată până la sacrificiu iubirii sale credincioase față de Despot, i se opune meridionala, ambițioasa și răzbunătoarea Carmină, într-o împletire pătimașă de dragoste și ură.

Un personaj romantic, invenție în întregime a autorului, este Ciubăr-vodă. Amestec ciudat de bufon și nebun, de înțelept și smintit, Ciubăr e anume creat pentru a sluji autorului ca instrument la înnodarea sau deznodarea unor situații, la rostirea unor adevăruri sau la încheierea evoluției eroului central. Punându-l de câteva ori pe Ciubăr față în față cu Despot, Alecsandri sugerează că între nebunia celui dintâi și visul nesăbuit de mărire al celui de-al doilea nu e mare diferență. Deosebirea dintre ei ar fi doar că, în timp ce Despot nu trece drept nebun, Ciubăr nu e judecat decât din acest unghi de vedere, chiar și când rostește mari adevăruri. Faptul se va confirma, dealtfel, în scena IV, actul IV, când însuși Ciubăr o spune.

De estetica romantică țin și cele două personaje-țărani, Limbă Dulce și Jumătate. Deși nu lipsiți de oarecare convenționalitate, prin înclinarea spre pitoreasc cu care i-a dotat autorul, cei doi sunt petsonaje notabile prin înaltul mesaj patriotic pe care-l transmit, comentând, ca martori apropiați, evenimentele și făcându-se ecoul aspirațiilor maselor, ca model de demnitate umană și patriotică.

În drama lui Alecsandri sunt multe situații și întâmplări romantice: evitarea otrăvirii prin antidot, stăpânirea sigură a iepei neînvățate cu care Despot sare zidul cetății, apoi scena din închisoare, farsa morții jucată în castelul lui Laski; recucerirea Anei și criza de gelozie a Carminei, uciderea acesteia de către Laski și, mai cu seamă, înscăunarea ei, moartă, scenă în care tragicul și comicul se îngemănează; apoi, succesiunea rapidă a unor asemenea întâmplări în final, încheiate cu moartea neașteptată a lui Despot, după ce fusese condamnat și apoi iertat. Toate acestea mențin la o cotă foarte ridicată dramatismului romantic al piesei.

Valoarea dramei Despot-vodă constă și în limbajul ei artistic, devenit expresie a poeticii romantice. Înainte de a fi bun constructor de conflicte dramatice, Alecsandri e poet. Nu numai ideea îl preocupă pe autor, ci, în egală măsură, expresia vie, plastică, sugestivă care o comunică.

Metafora și expresia metaforică, dezvoltate uneori în alegorii concentrate, sunt folosite cu predilecție:

…Fiu de pescar din Creta, purtat în zborul meu
Prin Spania, Lehia, Germania și Franța.
Cu-a mea soție, spada, cu sora mea, speranța,
Azi vin și pun piciorul pe-acest pământ român
Și zic: Moldovo-n mine cunoaște-al tău stăpân!
Deci pune-ți mari podoabe, frumoasa mea mireasă,
Să faci cu mine-o nuntă de mândră-mpărăteasă.
………………………………………………………….…………………………………………
Eu fi-voi acel soare aprins de Dumnezeu,
Și tu, Moldovo scumpă, tu fi-vei cerul meu!
(Actul I, tabloul I, scena III)

Alegoriile concentrate, alcătuite adesea din simboluri, caracterizează strălucit situații sau personaje, ca aceste replici ale lui Spancioc și Stroici, care au revelația adevăratei fețe a lui Despot:

SPANCIOC: Așa-i… el avea miere pe baza lui, și noi
Ne-am adunat în juru-i ca muștele de roi.
Proști!… am crezut că-i matcă de stup, și deodată
Trezitu-ne-am c-un trântor și cu mierea mâncată.
STROICI: E trântorul în faguri?… afară el din stup!
E lupu-n stâna țării?… pe lup, zăvozi, pe lup!
(Actul IV, scena VII)

Nu lipsesc nici comparațiile, pertinente, sugestive, plastice. În viziunea lui Moțoc, tirania lui Lăpușneanul „trece prin popor/ Ca viforul de gheață ce cade pe-un ogor” (Actul I, tabloul I, scena IV), iar Spancioc constată că „…astă țară, lipsită de noroc,/ Sătulă-i de-a fi astfel tot scoasă-n iarmaroc,/ De-a trece ca o vită din mână-n altă mână,/ Și zimbrul să ajungă un bou ce toți îl mână” (Actul I, tabloul I, scena IV).

Ciubăr-vodă comunică și el o idee de filozofie populară, privitoare la nestatornicia sorții, tot printr-o comparație plastică:

Omul, ca iarba!… Viața, ca… iapa cea bălțată!
Cât trece dealul mare, nu se mai vede… iată!
(Actul II, tabloul II, scena II)

Uneori, bogăția limbii se revarsă în serii sinonimice, parcă interminabile, ca în aceste versuri:

Spancioc… tu ești lunatic, ți-e frică de strigoi,
De iele, de vântoase, de stafii, de moroi.
(Actul I, tabloul I, scena IV)

Alteori, proverbul, cu încărcătura lui metaforică, caracterizează plastic o situație sau un personaj:

Străbunii, duși de timpuri prin feluri de nevoi,
Aveau o zicătoare, venită păn’ la noi:
Să te ferești, Române, de cui străin în casă.
(Actul II, tabloul I, scena X)

Pentru a sublinia poetic o idee, autorul cultivă uneori expresia absurdă. Tomșa:

Nu, nu! în lumea largă și care ne-nconjoară
Mai lesne tu găsi-vei un vultur mort ce zboară,
Un grec fără trufie, un deal fără suiș,
Copaci fără de vârturi, văi făr’ de coborâș,
Decât, atunci când țara e la neîndemână,
O lipsă de-ndrăzneală în inima română.
(Actul I, tabloul I, scena IV)

Concluzii

Adevărata întemeiere a dramaturgiei românești, Vasile Alecsandri a îmbogățit repertoriul național cu numeroase piese de teatru, de la comedie și monolog dramatic la drama istorică și de inspirație clasică.

Despot-Vodă reprezintă însă ceea ce poetul de la Mircești a izbutit mai deosebit în creația sa dramatică inspirată de istoria națională și valorificată din perspectiva esteticii romantice, piesa fiind construită în jurul unui conflict bine articulat, a cărui unitate avea să-i asigure o perenitate nedezmințită de vreme.

Dincolo de situațiile, întâmplările și „loviturile de teatru” – uneori exagerate peste marginile verosimilului – care nu mai satisface astăzi întru totul exigențele gustului modern, evoluează personaje ce întruchipează aspirații, avânturi, împliniri, neșanse și eșuări general-umane care situează piesa în panteonul modelelor clasice.

Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Despot-Vodă. Comentariu literar. Caracterizarea personajelor