Verbele auxiliare
Verbele auxiliare (ajutătoare) ajută la formarea unor timpuri compuse (perfect compus, viitor) sau a unor moduri compuse (condițional-optativ). Verbe auxiliare sunt: a fi, a avea și a vrea.
În aceste condiții, verbele auxiliare nu mai au înțeles propriu, ci formează o unitate cu verbul respectiv:
Eu n–am cunoscut niciodată dumbrava asta.
(Mihail Sadoveanu, Dumbrava minunată)
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt.
(Mihai Eminescu, Dorința)
În limba română, verbul a fi este folosit în trei situații:
1. verb auxiliar
2. verb predicativ (are înțelesul: „a se afla”, „a exista”). Exemplu: La noi sunt codri verzi de brad.
3. verb copulativ (de legătură) (prin intermediul lui se atribuie subiectului o însușire, o calitate; nu se poate înlocui prin „a se afla”, „a exista”). Exemplu: Copilul este cuminte.