Rezumat Scrisoarea I. Comentariu literar

Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structură romantică. El abordează, în cadrul mai larg al relației omului de geniu cu timpul și societatea omenească în general, tema nașterii, evoluției și a unei previzibile stingeri a sistemului cosmic.

În partea finală, când se revine la problematica omului de geniu, Scrisoarea I dobândește accente de satiră, ca și celelalte patru Scrisori, așezate toate pe „conflictul dintre real și ideal”. Lirismului eminescian îi trebuia un pretext pentru a se manifesta satiric. În Scrisoarea I el îl află în poziția vitregă a geniului față de societatea mărginită, incapabilă de mari elanuri ale gândului; în Scrisoarea II îl găsește în transformarea poeziei într-o formă a demagogiei politice; în Scrisoarea III, în falsul patriotism al politicianismului burghez, iar în Scrisorile IV și V, în profanarea sentimentului erotic, așa cum se înfățișa acesta poetului dezamăgit în societatea vremii.

Dar raportul dintre satira propriu-zisă și pretextul ei nu este atât de simplu cum s-ar părea la prima vedere. Structura poemului se grupează pe două coordonate fundamentale, după cum problematica geniului este înfățișată în două ipostaze. Prima, aceea de cugetător, dă naștere unei meditații filozofice. A doua, aceea a relației omului de geniu cu societatea și posteritatea, conduce la satiră. Această dublă înfățișare a omului de geniu e încadrată de peisajul lunar, umanizat prin motivul poetic al contemplației.

Diversitatea tematică și compoziție în „Scrisoarea I”

Compoziția poemului evidențiază o foarte diversă bogăție de teme și motive poetice. Ca să poată coborâ la originile lumilor cosmice, ca să poată sugera necuprinsul pentru a pune în relație cu aceste înalte concepte pe gânditorul de geniu, Eminescu recurge la motivul contemplației, pus sub zodia timpului, scurs ireversibil pentru om.

În poziția cu omul, luna devine zeitatea omniprezentă și omniscienă aflată sub zodia eternității, adică a timpului universal, fără concept și sfârșit. Astfel partea I a poemei (primele 6 versuri) are funcția de a introduce două motive romantice scumpe poetului nostru: motivul timpului bivalent (timpul individual: „Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare”, și timpul universal) reprezentat aici prin celălalt motiv, al lumii: „Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate…”

Partea a II-a (versurile 7-38) nuanțează motivul lunii ca astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Această parte a poemului fascinează prin densitatea ideilor, sugestiilor și motivelor și are ea însăși o structură desinestătătoare. Poetul creează imaginea globală, de dimensiuni terestre, a priveliștilor ce se oferă ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrânge apoi treptat: de la pustiuri, la codri și izvoare; de la „mișcătoarea mărilor singurătate”, la țărmuri, palate și cetăți, și de aici „…în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereștri, / Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!”. Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul îl înfățișează într-o serie de ipostaze pentru a introduce aici un alt motiv de sorginte schopenhaueriană: identitatea oamenilor în fața morții:

„Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții;
La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!”

După un alt șir de ipostaze, față de care cititorul simte ironia poetului, acesta se oprește îndelung la condiția vitregă a omului de geniu, pe care îl pune însă în antiteză cu individualizările anterioare:

„Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic...”

Dar înainte de a ajunge satiră, Eminescu trebuie să argumenteze afirmațiile din versurile 33-38. Așa își găsește locul în structura compozițională a poemului partea a treia (versurile 39-86): cosmogonia.

La fel procedase Eminescu și în Scrisoarea III. Înainte de a satiriza prezentul, el trebuia să demonstreze superioritatea trecutului prin evocarea epocii lui Mircea cel Bătrân. Așa iau naștere cei doi poli ai antitezei, prezentă, cum se vede și aici, prin capacitatea cugetătorului de a gândi cosmogonia, în opoziție cu mercantismul și meschinăria omului comun.

Elasticitatea gândirii poetice eminesciene e uluitoare în măiestria de a surprinde Universul în care, undeva, rătăcită parcă, se află omenirea. Simetria și echilibrul acestei părți a poemului guvernează desfășurarea cosmogonică de la imaginea globală a increatului la creația universală, unde-și găsește loc și lumea noastră: Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”. Începând cu versurile următoare și culminând cu versul 75 („Căci e vis al neființei universului cel himeric”), se face din nou saltul în dimensiunea infinită a luminilor, de data aceasta involutiv, în descreștere, până ce „Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie…”

Partea a patra (versurile 87-144) este consacrată poziției vitrege a cugetorului de geniu în lumea semenilor săi. Dar nici aici problematica socială a geniului nu e abordată direct, pentru că dascălul continuă în mod firesc să cugete (versurile 87-96), de data aceasta nu la destinul lumilor cosmice, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetate în care apare din nou identitatea oamenilor cu ei înșiși și cu omenirea întreagă, prin versificarea unei fraze dintr-un text indic: „Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate”.

Frământarea voințelor mărunte se lovește de inexorabilul destin al timpului ireversibil: „Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc? / Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc”.

Abia de la versul 97 poetul se ocupă de condiția geniului într-o societate bântuită de preocupările și interesele meschine. Abia aici accentele satirice încep să țâșnească, uneori violența ironiei, mai rar a expresiei, ca în Scrisoarea III, surprinzându-l prin incisivitatea ei pe cititor.

Idei schopenhaueriene mai apar și aici. Imposibilitatea cunoașterii propriei vieți – pentru că singura clipă sigură de existență e cea prezentă – lasă considerarea operei omului de geniu la discreția răuvoitoare a invidioșilor la adresa cărora Eminescu face câteva sarcastice aprecieri:

„Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,
O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac,
Anticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari
Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-le la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă”.

La fel pesimisul schopenhauerian: „Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarâmi… orice-ai spune, / Peste toate o lopată de țărână se depune”. Și din nou ștergerea deosebirilor dintre ambiția puterii politice („Mâna care-au dorit sceptrul…”) și capacitatea gândirii atotcuprinzătoare („…și gânduri / Ce-au cuprins tot universul…”) în perspectiva morții („…încap bine-n patru scânduri”).

Imaginea unor funeralii organizate cu falsă solemnitate dă din nou prilej poetului satiric să-și exerseze inciziile sale sarcastice în rănile tarelor omenești: indiferența, ipocrizia, lauda interesată (versurile 121-125). Precum omul, nici opera nu va avea în posteritate o soartă mai bună. Incompetența și nepăsarea, comoditatea și reaua-credință vor conduce la ignorarea adevăratei opere, totul rezumându-se la „biografia subțire”, căreia-i vor găsi „pete multe, răutăți și mici scandale”, „păcatele și vina / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate e o mână de pământ”. Pentru că „Astea toate te apropie de dânșii… Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o…”

Sarcasmul cu care Eminescu se referă la mărunții cercetători ai operei omului de geniu amintește incisiva critică a politicianismului din Scrisoarea III, dar nu indignarea pare să fie starea de spirit ce alimentează aici lirismul textului, ci amărăciunea, compasiunea și dezavuarea.

În partea a cincea (versurile 145-156) se revine la motivele inițiale: contemplarea propriei vieți și a vieții lumii sub zodia luminii selenare ce dezvăluie, alături de frumusețile eterne ale naturii, crudul și tristul adevăr al identității tuturor oamenilor cu ei înșiși și a tuturor laolaltă în perspectiva morții:

„Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și genul morții!”.

Fuziunea cugetării cu poezia în „Scrisoarea I”

Miracolul artistic în Scrisoarea I are două surse. Din cugetarea filozofică izvorăsc adevărurile. La rândul ei, poezia aduce substanța afectivă care dă acestor adevăruri conținutul înălțător, plin de elan și admirație pentru capacitatea minții omenești sau, dimpotrivă, deprimant, descurajator, pesimist. Este amestecul de sentimente caracteristic romanticilor.

Potența liricului de care vorbeam, a cărei valență precumpănitoare este elegiacul, subzistă în folosirea expresivă a limbii, în valorificarea unor împerecheri neașteptate de cuvinte, în relevarea celor mai subtile sensuri ale acestora. În acest efort, metafora e la mare preț. Scurgerea timpului devine o „lungă cărare”, luna e „stăpân-a mării”, întinsul nesfârșit al mărilor – o „singurătate mișcătoare”. Oamenii sunt „robii” propriilor lor patimi, constelațiile și celelalte formațiuni cosmice (sisteme solare, galaxii etc.) – „roiuri luminoase izvorând din infinit”. Universul e o „lume mare”, iar oamenii „copii” ai „lumii mici”, adică ai Pământului ca planetă, corp ceresc pierdut în intensitatea nesfârșită a Cosmosului. Tot oamenii sunt, în raport cu Marele Univers, ceea ce muștele sunt în raport cu oamenii: „muști de-o zi”. Veșnicia e o „noapte pururea adâncă” (versurile 37 și 71), forța gravitațională a Soarelui devine „frânele luminii” ș.a.m.d.

Pentru amploarea unor idei, Eminescu folosește comparația dezvoltată, ca în versurile 37-38, dar mai ales în versurile 69-71.

Vehiculând idei abstracte, poetul simte la tot pasul nevoia de a le concretiza, scop pentru atingerea căruia el apelează la lumea imediată, accesibilă cititorului comun. Pentru ca acesta să-și poată imagina, de pildă, rapaosul universal de la începutul începuturilor, Eminescu se întreabă sugestiv, folosind un fel de metaforă interogativă: „Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?”

Valoarea metaforică, evocatoare și sugestivă capătă adeseori în textul Scrisorii I, ca de atâtea ori în opera eminesciană, rima. Eminescu rimează neființa cu voința (versurile 41 și 42), ascuns cu nepătruns (versurile 43-44), rază cu vază (versurile 47-48), Iată-l cu Tată-l (versurile 51-52), spumii cu lumii (versurile 53-54) etc. în deplin acord cu conținutul deopotrivă ideatic și metaforic al restului versurilor rimate.

Cuvinte pătrunzătoare despre subtilitățile stilistice ale pasajului Cosmogoniei a scris Tudor Vianu: „Citim și astăzi versurile acestea cu uimirea cu care le-am parcurs întâia oară, urmărind seria ei eclatantă de antiteze, obținute prin negarea cuvântului anterior prin particula negativă (ființă, neființă, pătruns, nepătruns), prin varietatea diatezei (nu s-ascundea, era ascuns), prin alternarea modurilor (de văzut, s-o vază), prin derivarea deosebită a aceleiași rădăcini (împăcată, pace). Nimeni, înaintea lui, nu dispusese de posibilitățile limbii române cu o libertate suverană, la fel cu aceea atinsă de Eminescu prin utilizarea tuturor funcțiunilor limbii, a întregii ei filozofii, a tuturor formelor flexiunii și derivării ei. Limba română devine un instrument absolut docil în mâna lui magistrală și poetul, o folosește pentru a exprima gânduri și viziuni cum nu se mai luminaseră niciodată într-o minte românească.”

Concluzii

În Scrisoarea I, Mihai Eminescu abordează din nou tema romantică a cugetătorului genial, dintr-o altă perspectivă decât cea întâlnită în Împărat și proletar sau decât cea desăvârșită în Luceafărul.

Complexitatea tematică, alcătuită dintr-o și mai variată țesătură de motive romantice, este perfect slujită de o compoziție ingenios cumpănită, astfel încât prăpastia dintre omul de geniu și omul comun, prefigurată în partea a doua, adâncită prin cugetarea cosmogonică din partea a treia, se transformă în partea a patra, într-un motiv satiric al cărui conținut afectiv liric este amărăciunea și tristețea romantică pricinuită de constatarea că lucrurile nu pot fi astfel.

O limbă poetică de o înaltă ținută, nedepășită încă nici azi în poezia românească, face accesibil un conținut de idei de natură să uluiască prin diversitatea lui.

Bogăția lirică a poemului se revarsă din toate părțile și oricare cititor este descumpănit în a hotărâ ce să admire mai întâi, ideea sau expresia ei verbală aleasă, trăind din plin sărbătoarea minții și inimii omenești prilejuită de cel mai mare dintre poeții noștri.

În acest articol ați lecturat despre Scrisoarea I. Comentariu literar.

Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Rezumat Scrisoarea I. Comentariu literar