Mircea cel Bătrân – domnul Țării Românești (1386-1418)

Mircea cel Bătrân

Mircea cel Bătrân (n. 1355, Țara Românească, România – d. 31 ianuarie 1418, Curtea de Argeș, România) a fost domnul Țării Românești între anii 1386-1418 și apare în istoria poporului român ca una dintre cele mai puternice personalități. Ajuns în scaun în vremuri ce anunțau mari confruntări cu Imperiul Otoman, se remarcă prin abilitatea politică și prin calitățile de oștean viteaz. Un cronicar turc îl numește, pe bună dreptate, „cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini”. El a știut, în complexitatea raporturilor politice ale timpului, să aducă în hotarele țării pământuri străvechi românești. Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, a fost și un bun organizator, a manifestat interes pentru așezămintele social-economice, într-o vreme de generală consolidare și de sporire a populației în răsăritul Europei. Mircea cel Bătrân a fost un luptător pentru independența țării, un hotărât apărător al civilizației europene. Istoricii i-au asociat însă și calități de bun diplomat și de sprijinitor al culturii.

Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân

Începuturile domniei

La urcarea pe tron, Mircea cel Bătrân era stăpân numai al Țării Românești. Teritoriile de peste munți, Amlașul și Făgărașul, pe care le deținuse încă Vladislav Vlaicu, fuseseră pierdute în vremea lui Radu I. Mircea ia în stăpânire aceste teritorii, astfel că în septembrie 1389 se intitulează domn „al țărilor de peste munți”. Din același an apare în titlul domnesc și Banatul Severinului. Titlurile domnești oglindesc de la an la an întinderea teritorială a Țării Românești, prin integrarea noilor sau mai vechilor stăpâniri.

Primejdia otomană însă se apropie de hotarele țării, în timp ce Ungaria este frământată de lupte interne. Conștient de creșterea pericolului otoman, Mircea a căutat să consolideze statul, continuând opera predecesorilor săi, fiind primul dintre domnii români care a închegat un front puternic românesc. Încă din primii ani s-a străduit să stabilească bune relații cu Moldova lui Petru Mușat, prin intermediul căruia încheie o alianță cu Polonia.

Nu cu mult înainte, în vremea expediției turcilor în Dobrogea împotriva lui Ivanco, Mircea intervine și integrează Țării Românești în 1388 și acest teritoriu românesc.

Politica internă

Mircea cel Bătrân s-a preocupat de sporirea bogățiilor țării: a desăvârșit organizarea socială a țării, sistemul de obligații și de privilegii. În timpul lui s-au stabilit sistemul proprietății feudale (prin actele emise de cancelaria domnească) și dregătoriile. A realizat o mai bună administrație a țării, care a fost controlată din aproape de domnie. El a întărit sistemul de cetăți de la Dunăre, organizând și „oastea cea mare”. Mircea a acordat atenție și organizării bisericii Țării Românești. Această activitate de consolidare a statului explică, în bună parte, puterea pe care o reprezenta Țara Românească în sud-estul Europei.

Lupta antiotomană sub conducerea lui Mircea cel Bătrân

Mircea cel Bătrân a intrat conflict cu Imperiul Otoman datorită intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării.

Lupta de la Rovine

Ofensiva otomană se îndreaptă din 1393 spre cetățile de la Dunăre stăpânite de Mircea, astfel că Țara Românească se află în prima linie a frontului antiotoman. Participarea lui Mircea la lupta de la Câmpia Mierlei din 1389 alături de forțele sârbești conduse de cneazul Lazăr, politica domnului îndreptată împotriva stăpânirii otomane în Peninsula Balcanică și sistemul de alianțe cu statele creștine au constituit tot atâtea cauze care au prilejuit agresiunea otomană în Țara Românească. Cu o armată de aproximativ 40.000 de ostași, căreia i s-au adăugat și armatele vasalilor sârbi și albanezi, în toamna anului 1394, Baiazid Ilderim (Baiazid I) a trecut Dunărea pe la Turnu în Țara Românească, înaintând spre capitala țării, la Argeș. Mircea cel Bătrân dispunând doar de 10.000 de ostași a evitat la început lupta directă. El a adoptat tactica hărțuirii, a evacuat satele, retrăgând pe locuitori în zona muntoasă; a dezlănțuit atacuri prin surprindere, mai ales noaptea, împotriva trupelor turcești, răzlețite pentru a-și căuta hrana sau a jefui. Forța dușmanului a slăbit treptat. În ziua de 10 octombrie 1394, la Rovine (rovină = loc mlăștinos), între Turnu și Argeș, s-a dat una dintre cele mai mari lupte din istoria confruntărilor turco-române. O cronică bulgară contemporană povestește: „și lănci nenumărate s-au frânt”, iar cerul „nu se mai putea vedea de desimea” săgeților. Victoria obținută nu a putut fi exploatată, deoarece o parte din marea boierime, nemulțumită de creșterea autorității domnești, a sprijinit pe un pretendent, anume Vlad (Uzurpatorul) susținut și de domnul Moldovei. În aceste condiții Mircea cel Bătrân a încheiat la Brașov în 7 mai 1395 – tratatul de alianță cu regele Ungariei, Sigismund, împotriva turcilor. Acest tratat nu este un act de vasalitate ci o alianță împotriva turcilor, în vederea unei cruciade. Mircea este recunoscut ca domn al țării, dovadă că el, de fapt, controla partea răsăriteană a ei fiind susținut de importante forțe sociale și militare. Vlad Uzurpatorul, sprijinit și de intervenția armatei otomane, având și adeziunea unei părți a boierimii, se menține un timp în scaun. În vara anului 1396, Mircea, cu sprijinul lui Știbor, voievodul Transilvaniei, întărindu-și pozițiile în Țara Românească a participat la cruciada antiotomană.

Lupta de la Nicopole

Presiunea otomană asupra Europei și încercările Imperiului Otoman de a se înstăpâni în Țara Românească determină organizarea unei cruciade antiotomane, plănuită cu mai mulți ani în urmă. Scopul acesteia era de a-i alunga pe turci de la Dunăre și chiar din Europa. Încă din primăvara anului 1396 au sosit la Buda cavaleri francezi și burgunzi, apoi germani, italieni și englezi. Acestora li se alătură oști maghiare, precum și un corp ardelean condus de voievodul Știbor. Cruciaților li se atașează oastea Țării Românești sub conducerea domnului Mircea cel Bătrân.

În vara anului 1396 aliații au cucerit Vidinul și Rahova, ajungând la Nicopole. Deși Mircea, care cunoștea tactica turcilor, a cerut să atace cel dintâi, a fost refuzat de ducele Burgundiei. Acesta pornind la atac s-a îndepărtat mult de liniile creștine. Astfel că oastea franco-burgundă a fost înconjurată. Cruciada a luat sfârșit cu victoria turcilor. De acum înainte rolul principal în confruntarea cu Imperiul Otoman, la Dunăre, a rămas în seama Țării Românești. Înfrângerea de la Nicopole, prezența turcilor în Bulgaria și ocuparea de către turci a cetății Turnu au întărit, pentru moment poziția lui Vlad Uzurpatorul. După cucerirea Vidinului crescând însă pericolul transformării țării în pașalâc s-a produs o regrupare a forțelor în jurul lui Mircea cel Bătrân. La aceasta s-a adăugat și situația favorabilă creată de îndepărtarea lui Baiazid de linia Dunării. Sultanul, având în intenție pregătirea asediului Constantinopolului, dezangajează frontul dunărean. În aceste condiții Mircea, având sprijinul țării, este reînscăunat cu ajutorul lui Știbor, voievodul Transilvaniei.

Etapa de apogeu și lupta diplomatică dusă de Mircea cel Bătrân

Victoria mongolilor conduși de Timur Lenk la Ankara (1402) și luarea în captivitate a lui Baiazid, au prilejuit luptele pentru tron între fiii acestuia. Această etapă, extinsă pe parcursul unui deceniu, a însemnat și o perioadă de oarecare liniște, îngăduindu-i lui Mircea cel Bătrân să se manifeste ca abil diplomat, iar țării să joace un rol însemnat în istoria acestei părți de lume. Reînnoind tratatul de alianță cu Polonia, asigurându-se de sprijinul lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, Mircea, ajutat de oști moldovenești și transilvănene, i-a izgonit, în 1404, pe genovezi din Chilia – puternic port dunărean – luând-o în stăpânire.

Mircea cel Bătrân se putea intitula: „Io Mircea, mare voievod și domn, cu mila lui Dumnezeu stăpânind toată Țara Ungro-Valahiei și părțile de peste munți încă și spre părțile tătărești și herțeg al Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea mare și singur stăpânitor al cetății Dârstor”.

Folosindu-se de anarhia feudală din Imperiul Otoman, de luptele pentru tron, Mircea cel Bătrân s-a amestecat în politica internă a acestuia, sprijinind pe diferiți candidați. În același timp, pentru reluarea războiului antiotoman, Mircea a întărit relațiile de colaborare cu cneazul sârb Ștefan Lazarevici, iar cu regele Sigismund al Ungariei a plănuit o nouă campanie antiotomană. Țara Românească ajunsese în această vreme o putere însemnată.

Înlăturarea lui Musa, pretendentul ajutat de Mircea, și înscăunarea lui Mahomed (1413), a însemnat o grea lovitură pentru politica lui Mircea. Regii Ungariei și Poloniei duceau tratative pentru încheierea unui armistițiu cu Imperiul Otoman. În aceste condiții de izolare, părăsit de foștii aliați, Mircea a fost nevoit să trateze cu Poarta, obligându-se la plata unui tribut anual, care însemna răscumpărarea păcii. Mircea cel Bătrân moare la 31 ianuarie 1418 și este îngropat la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa.


Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Mircea cel Bătrân

%d blogeri au apreciat: