Peștii din copaci

Peștii din copaci

În situații excepționale, generate de seceta care duce la secarea bălților și surprizele refluxului care uneori se desfășoară atât de rapid încât peștii rămân agățați de picioroangele mangrovelor – vegetație lemnoasă tropicală dezgolită de retragerea apelor – au prilejuit acestor ființe unele adaptări senzaționale.

Unul din cei mai originali reprezentanți ai acestei adaptări este peștele urcător (Anabas scandens), comun în India, Birmania și arhipelagul Filipine. În zilele anotimpului uscat, când apa seacă în întregime, el pornește în căutarea unei alte mlaștini, folosind piesele sale operculare în formă de ferăstrău și înotătoarele pectorale rigide și ascuțite.

Se spune că ar avea chiar și calitatea de a se sui pe palmieri. Supraviețuirea lui pe uscat se datorează prezenței a două organe labirintiforme, bogat capilarizate, unde înmagazinează aer atmosferic. Aceeași proprietate o întâlnim la peștii cățăratori (Periopthaimus koelreuteri), care trăiesc în pădurile de mangrove de pe țărmurile oceanelor Indian și Pacific.

Nu mai mari de 15 cm, ei au înotătoarele pectorale lungi, puternice și astfel croite, încât pot fi folosite ca picioare. Acest lucru le permite peștilor să se cațăre pe copaci și să vâneze în timpul refluxului mai mult pe uscat decât în apă.

Ei fug încolo și încoace ca șopârlele, aruncându-se asupra victimelor lor – insecte, viermi sau melci, cu o viteză atât de mare, încât rareori se întâmplă să dea greș. Dacă sunt urmăriți fug ca săgeata peste nămol, se înfundă în el și sunt greu de descoperit.

În țara noastră, singurul pește care poate părăsi apa este tiparul. Scos afară din balta unde trăiește, el este capabil să se târască chiar și câteva sute de metri pentru a o regăsi. În nopțile cu rouă, tiparul vânează pe țărm insecte și melci. El poate trăi și câteva zile în aer, cu condiția ca pielea să-i fie permanent menținută umedă.

Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris