Opera lui Ioan Slavici

Opera lui Ioan Slavici

Opera lui Ioan Slavici cuprinde comedii, drame, romane și nuvele. Deși a debutat ca dramaturg prin comedia Fata din birău continuând după aceea cu alte comedii și drame istorice, deși a scris numeroase romane, dintre care Mara se detașează, după apreciera lui G. Calinescu, „aproape ca o capodoperă„, Slavici este totuși cunoscut mai mult ca nuvelist.

Gura satului este o nuvelă construită pe dragostea dintre Marta – fiica Saftei și a lui Mihai, țărani înstăriți – și Miron, cioban sărac. Inițial, sub influența „gurii satului„, părinții Martei refuză căsătoria acesteia cu Miron, acceptând-o în cele din urmă. Nuvela, prin profunzimea analizei relațiilor sociale și prin psihologia eroilor, reflectă mentalitatea și tradițiile satului transilvănean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Dacă în Gura satului umorul este absent, în schimb, în Budulea Taichii și în Popa Tanda, el abundă.

Huțu, din Budulea Taichii, este tipul intelectualului ridicat din rândurile țărănimii, care, după ce a absolvit seminarul și teologia în străinătate, se reîntoarce în satul natal și se căsătorește cu una dintre fiicele fostului său învățător, Clăiță, dedicându-și viața ridicării culturale a celor din mijlocul cărora s-a născut. Tatăl lui Huțu, Budulea, este tipul țăranului simplu, care prețuiește și admiră pe cei cu învățătură și e mândru de feciorul lui.

Popa Tanda, din nuvela cu același nume, este, în mijlocul poporenilor săi, un model de virtute și energie civică. Ajuns preot în Sărăceni, eroul, pe numele adevărat Trandafir, se hotărăște să muncească din răsputeri pentru ridicarea materială a satului, care nu întâmplător fusese numit Sărăceni.

După multă „tăndălitură” – umblase printre săteni, de unde și numele eroului: Popa Tanda – acesta reușește până la urmă să schimbe fața satului.

Valoarea literară a acestei nuvele a fost apreciată întâia oară de Mihai Eminescu. În 1881, poetul scria că nuvela Popa Tanda este o creație antalogică „demnă de a figura în orice carte de citire„. Eroul nuvelei este numit „un mărgăritar de popă românesc, cu gură de lup și inimă de miel, care mai cu bătaia de joc, mai cu sfatul, dar cu pilda proprie mai cu seamă, ridică nivelul moral și material al unei pustietăți cum e (aceea) a Sărăcenilor…„

O altă nuvelă de valoare este Comoara. Țăranul sărac Duțu găsește o comoară, puțin timp după ce-i încolțise în minte ideea îmbogățirii pe această cale. Până atunci, Duțu fusese un om cinstit, cu dragoste pentru soție și copii. „Sănatos să fii, și ți-e destul un pumn de mălai, ca nici pe-un împărat să nu te dai!” – spunea el adesea. După ce găsește o comoară se schimbă subit: stăpânirea ei îl duce spre ferocitate: „e gata să-și apere cu viața avutul și să curme viața celui ce vrea să se atingă de el.” Devine bănuitor, ascunzând comoara într-un loc într-altul, până când ia hotărârea să plece la București cu o parte din ea. Înapoiat în sat, după ce ultimele monede ascunse în căptușeala căciulii sunt predate subprefectului, Duțu își recapătă liniștea sufletească: „Vezi, Duțule, – îi spune Stanca, soția sa -, a fost destul să dai căciula din mână (cu monede), pentru ca să fii om iar în toată firea.„

Duțu revine omul liniștit și echilibrat de altădată, deoarece – spre deosebire de Lică și Ghiță din Moara cu noroc – el nu dobândise averea prin crimă (ori prin complicitate la crimă), ci printr-o întâmplare mai mult „blestemată” decât norocoasă.

Slavici a mai analizat în spirit realist viața satului transilvănean și în unele nuvele: Pădureanca, La crucea din sat, Scormon, Vatra părăsită ș.a.

Justețea observațiilor lui Eminescu în ceea ce privește valoarea psihologică și literară a nuvelelor lui Ioan Slavici e confirmată nu numai de supraviețuirea lor, dar și de aprecierile unor critici de mai târziu, în frunte cu G. Călinescu: „Dacă ar fi avut mai multă capacitate de lucru, Slavici ar fi putut da o comedie umană a satului.„

Finețea de bun cunoscător al naturii omenești, talentul de a-și alege din popor figuri dârze, dotate cu voință și perseverență, pe care, punându-le să se miște în situații dramatice, le analizează cu profunzime, darul de a transfigura artistic realitatea – într-un cuvânt, calitățile de prozator ale lui Slavici – culminează în romanul Mara, prin care devine precursorul al lui Rebreanu.

Caracterul poplar și realist al prozei lui Slavici nu este un fenomen întâmplător, ci rezultatul unui efort conștient.

Un loc deosebit îl ocupa Ioan Slavici, în literatura română prin scrierile memorialistice: Închisorile mele și Amintiri. În Amintiri, autorul aduce prețioase mărturii despre Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc și Maiorescu.

Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Opera lui Ioan Slavici