Plante semiparazite
Plante semiparazite
După felul hrănirii, mai există şi o altă categorie de plante, numite mixotrofe sau semiparazite. Aceste plante au clorofilă şi, aparent, nu se deosebesc cu nimic de înfăţişarea generală a plantelor autotrofe.
Dar clorofila lor nu reuşeşte să prepare toate substanţele necesare. Şi atunci, cu ajutorul haustorilor, ele îşi procură o parte din hrană de la diverse gazde.
Profesorul Nicolae Sălâgeanu, printr-o serie de experienţe spectaculoase, a arătat ca la plantele semiparazite fotosinteza este normală dar respiraţia lor este intensă, astfel încât fotosinteza depăşeşte respiraţia frunzelor numai de aproximativ 3 ori, pe cată vreme la plantele autotrofe ea o depăşeşte de 6-10 ori. De aici rezultă deficitul de substanţe organice, recuperat pe socoteala plantei-gazdă.
Cel mai cunoscut semiparazit este vâscul (Viscum), cocoţat ca o tufă rotundă şi veşnic verde pe crengile unor arbori din pădure (stejar, plop, păducel) sau pe copaci din grădină (măr, păr).
În jurul felului său de a se nutri s-au emis numeroase teorii, unele susţinând că între vâsc şi planta-gazdă ar fi raporturi de simbioză (R. Hartig). Cercetări recente au dovedit că vâscul nu e un simbiont şi că el ia atât vara cât şi iarna o anumită cantitate de substanţe organice de la gazdă.
O familie de plante, răspândită în fâneţe şi păduri de deal şi de munte, numără cei mai mulţi reprezentanţi ai acestui fel de nutriţie. E vorba de familia Scrophulariaceae. Am putea aminti o buruiană de fâneaţă dar şi de pădure, sor-cu-frate (Melampyrum), cu ramuri date în lături şi frunze dinţate aşezate faţă în faţă.
Florile galbene, ca o cască, stropite cu puţin roşu, sunt aşezate deasupra unui guleraş (bractee) dinţat şi de culoare violetă. Speciile înrudite au flori şi bractee de alte culori.
Mult mai mărunt dar ramificat, cu frunze cât o unghie, dinţate şi străbătute de nervuri apăsate şi cu un şirag de flori trandafirii, silurul (Euphrasia) se întâlneşte pretutindeni unde cresc ierburi.
Deosebit de decorativ e clocoticiul (Rhinanthus). Creşte înăltuţ şi drept. Are în vârf câteva flori galbene turtite, arcuite ca o creastă de cocoş şi cu un mic cioc. Sub ele se găseşte o pungă mare a caliciului care, când e uscată şi bătută de vânt, „clocoteşte„, cum spune poporul, scoţând un fel de foşnet uscat ce se aude departe.
Asemănător cu clocoticiul este şi vârtejul-pământului (Pedicularis), cu frunze compuse din aripioare dinţate şi cu flori roşii, foarte răspândit pe pajiştile munţilor, iar unele specii, precum daria, în turbării. O rudă bună a lor, însă mai rară, iarba-gâtului (Tozzia alpina), uşor de recunoscut după tulpina fragilă ramificată şi după florile galbene cu cinci dinţi adunaţi în două buze puţin conturate, poate fi întâlnită în locuri umede din munţi.
Pe coastele stâncoase înierbate din regiunea alpină trăieşte bursuca (Bartsia alpina), cu un caliciu brun închis, cu flori mari (1,8-2 cm) de un violet închis, strânse în raceme foliare de 4-6 flori buzate, aşezate pe un picioruş scurt, semiparazită pe buruienile înălţimilor.
Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris
