Eroziunea eoliană prin acțiunea vântului

Eroziunea eoliană prin acțiunea vântului se manifestă în părțile mai înalte, expuse, ale munților. Vântul, conține o cantitate de particule fine de praf, izbește cu putere vârfurile munților și ale dealurilor, stâncilor proeminente, șlefuindu-le.

Uneori stâncile înalte și izolate de pe munți, în zonele în care vântul bate des și cu putere, iau forma unor ”ciuperci”, cu baza mai îngustă decât partea superioară. Acestea deoarece la bază vântul izbește mai cu putere, fiind ajustat și de părticelele mai mici de rocă, pe care le transportă cu el. Așa s-au format ”Babele” și ”sfinxul” din Munții Bucegi. Alteori stâncile iau forma unor turnuri, ca în Munții Ciucașului.

Vântul are o putere mai mare de roadere în regiunile aride, lipsite de ploi. În pustiuri, vânturile șlefuiesc suprafețele pietroase și împiedică vegetația să prindă rădăcini (În Sahara, spre exemplu).

Acțiunea de transport. Vântul ”mătură” particulele fine de la suprafața pământului și le transportă uneori până la distanțe foarte mari. Nu de puține ori vânturile au spulberat nori de praf din nordul Africii peste Marea Mediterană, până în sudul și chiar centrul Europei. Un asemenea nor de praf se poate ridica până la înălțimea de câteva mii de metri și este foarte întunecos. În țara noastra vânturile au adus acum câțiva ani cantități mari de praf tocmai din nordul Mării Caspice. El a stăruit câteva zile în atmosferă și s-a depus treptat, sub forma unor pulberi fine.

Acțiunea de construire: dunele. Vântul are și o activitate constructivă. Nisipul cărat de el este depus sub formă de dune. Dunele sunt movile sau acumulări de nisip formate de vânt. Ele se aseamănă cu troienele de zăpadă, adică au o parte prelungă (dinspre vântul dominant) șu una abruptă (în partea opusă). Dunele înaintează în direcția spre care bate vântul dominant. Înaintarea este lentă, numai cu câțiva metri pe an. Astfel de dune lipsite de vegetație, sunt considerate active sau vii, spre deosebire de cele inactive sau fixate de vegetație, care împiedică deplasarea nisipului.

Sunt două feluri de dune: continentale și litorale.

Dunele continentale se găsesc în interiorul uscatului și în lungul văilor fluviatile, fiind cele mai mari și mai stabile. Pot ajunge până la 150-200 m înălțime, uneori și mai mult. Dunele cele mai extinse se găsesc în Sahara, unde, pe alocuri, ajung până la 400-500 m înălțime. Acest tip de peisaj poartă numele de erguri.

Dune se mai găsesc în Arabia, Asia centrală sovietică, Gobi, Australia interioară, vestul Statelor Unite ale Americii și în sudul deșertului Kalahari.

Dunele în formă de semilună se numesc barcane. Ele se formează pe suprafețe plate, acoperite cu pietre. Nisipul se poate acumula în partea protejată de vânt, la adăpostul unui mic obstacol – o stâncă, un tufiș. După ce s-a format o masă suficientă de nisip, acesta începe să se deplaseze în direcția vântului, luând aspect de barcană. Capetele ”semilunei” sunt orientate pe direcția vântului. Barcane se găsesc în deșerturile din Asia centrală și în Libia.

Nisipul dunelor continentale provine, în general, din dezagregarea rocilor, ca urmare a diferențelor mari de temperatură, în special de la zi la noapte.

Dunele din lungul văilor fluviatile sunt mai mărunte, înălțimea lor maximă fiind de 10-12 m. Se găsesc în cursul inferior al râurilor și fluviilor, nisipul provenind din acțiunea de depunere a râurilor. În țara noastră se găsesc de-a lungul râurilor din Bărăgan (Ialomița, Călmățui, Buzău), în Oltenia de sud, în nordul Câmpiei de Vest (în jurul văii Eriului), în sudul Moldovei (la confluența Bârladului cu Siretul).

Dunele litorale întovărășesc țărmurile joase și netede ale mărilor și oceanelor. Ele sunt alimentate de nisipul plajelor. Înălțimea lor variază între 10 și 30 m și rareori ajung până la 100 m. Aceste dune se găsesc pe țărmul de vest al Franței, pe țărmurile de nord ale Olandei, Poloniei etc. În România se află în Delta Dunării și pe litoralul Mării Negre.

Înaintarea dunelor fluviatile și maritime pune în primejdie semănăturile. De aceea s-a procedat la fixarea lor cu ajutorul vegetației. Se plantează de obicei, arbori sau arbuști caracteristici regiunilor respective (pini, salcâmi etc.) și chiar ierburi.

Loessul, un fel de lut galben, este o rocă sedimentară care acoperă câmpii întinse în mai toate continentele. El este format din praf de diferite origini, adus de vânturi mai ales din câmpiile glaciare formate după retragerea ghețarilor din cauza încălzirii climei. Loessul, fiindcă a fost adus de vânturi, este o rocă de origine eoliană.

Loessul are răspândire mare mai mult în regiunile temperate din ambele emisfere. La noi atinge grosimea de 40-50 m în Bărăgan și Dobrogea. În China ajunge în unele locuri până la 600 m grosime.

Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Eroziunea eoliană prin acțiunea vântului