Substantivul la cazul vocativ
Substantivul la cazul vocativ (V) arată o strigare, o chemare. Ele nu sunt, de obicei, părți de propoziție.
Exemplu:
- Emile, unde te duci cu Lila?
substantivul Emile arată o chemare, o strigare.
Substantivul la cazul vocativ poate avea:
- aceeași formă cu a substantivelor în cazul nominativ:
- Om bun, na-ți bani în locul grâului ce mai ai a lua și lasă-mă în pace!
(Ion Creangă, Povestea lui Stan Pățitul)
Maică, mulți te-au dușmănit,
Că ești neam blogoslovit.
(Tudor Arghezi, Mamă Țară)
- formă diferită, construită cu ajutorul desinențelor:
-e: frate, Ioane;
-o: soro, fato, Lilo;
- și cu ajutorul articolelor:
-(u)le: bunicule, puiule;
-lor: fraților, bunicilor, fetelor.
Punctuația substantivului la cazul vocativ
Substantivele la cazul vocativ se despart prin virgulă de restul comunicării, indiferent de locul unde se află:
la început:
Sandule, dă-mi cartea!
la mijloc:
Ia te uită, frate, înapoi...
la sfârșit:
E grea problema, Gore?
(Mircea Sântimbreanu, Voi ce aveți la română?)
Când, pentru adresare, se folosesc două substantive la vocativ, dintre care al doilea - cu formă de nominativ - este un nume propriu sau un titlu, virgula se pune după întregul grup:
Doamna Maria Ionescu, am citit Colț Alb, de Jack London, în întregime.
Domnule profesor, am obținut premiul al treilea la Concursul de limba și literatura română „Mihai Eminescu”.
De asemenea, nu se despart prin virgulă termenii unei formule de adresare, alcătuite dintr-un substantiv și un adjectiv:
Mamă dragă, în tabără este foarte bine.
Într-o enumerare de chemări, între substantivele la vocativ se pune virgulă:
Lilo, fată, o să mai mergi tu și pe jos.
Ioane, băiete, vino repede!
Uneori substantivele la vocativ sunt urmate de semnul exclamării:
- Mamițo! mam-maree! tantii!
(I.L. Caragiale, D-l Goe...)
Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Substantivul la cazul vocativ