Revoluția română din 1848-1849
Revoluția română din 1848-1849
Revoluția română din 1848, prin programele sale, este o parte componentă a luptei popoarelor europene vizând abolirea servituților feudale, pentru afirmarea și realizarea idealului unității naționale. Remarcând locul revoluției române în procesul luptei popoarelor europene, Engels arăta că: „începând din 1789 hotarele revoluției înaintează neîncetat. Ultimile ei avanposturi au fost Varșovia, Debrețin și București”. Revoluția română din 1848 a reprezentat, în răsăritul Europei, cel mai înaintat avanpost al marilor mișcări politice și sociale care cuprinseseră continentul. Faptul acesta relevă voința și hotărârea poporului român de a cuceri libertatea socială și națională cu orice sacrificiu. Din aceste motive românii s-au situat alături de forțele revoluționare europene în lupta împotriva absolutismului și privilegiilor.
Cauzele revoluției române din 1848
Naţionale
– încălcarea autonomiei Principatelor de către Imperiul Ţarist;
– regimul politic bazat pe Regulamentele Organice în Ţara Românească şi Moldova;
– desființarea iobăgiei;
– pericolul anexării Transilvaniei la Ungaria, în urma izbucnirii revoluţiei maghiare şi al refuzului maghiarilor de a recunoaşte drepturile naţionale ale românilor.
Economice şi sociale
– existenţa privilegiilor feudale;
– necesitatea unei reforme agrare şi împroprietărirea ţăranilor;
– absenţa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Revoluția de la 1848 din Moldova
Fruntașii revoluției din Moldova au inițiat adunarea de la Iași din 27 martie 1848, la care au luat parte peste 1000 de participanți. Regimul reacționar al lui Mihail Sturdza a fost vehement atacat de Lascăr Rosetti, Alexandru Ioan Cuza și alți revoluționari. Adunarea prezidată de Grigore Cuza a ales un comitet din care un grup, în frunte cu Vasile Alecsandri, a redactat „petițiunea-proclamațiune” către domnitor, semnată de sute de persoane și care, în 35 de articole, cuprindea un program de revendicări:
ameliorarea condiției materiale a amselor țărănești, eliberarea deținuților politici, libertate personală, responsabilitatea ministerială, desființarea taxei vamale la exportul de cereale, înființarea unei bănci naționale, reforma școlară. Revendicările principale erau: dizolvarea vechii adunări obștești și alegerea uneia noi, desființarea gărzilor de arnăuți și înființarea gărzilor cetățenești, desființarea cenzurii.
Astfel, revoluționarii își propuneau înlăturarea abuzurilor lui Mihail Sturdza, și, concomitent, lichidarea monopolului politic deținut de marea boierime retrogradă. Diversele formulări moderate din cuprinsul Petiției arătau dorința autorilor de a se evita intervenția trupelor străine.
După ce a stimulat acceptarea unor revendicări, Mihail Sturdza a trecut la represiune; mulți conducători ai revoluției au fost arestați și exilați. Unii dintre ei au reușit să scape de sub pază și să ajungă în Transilvania și Bucovina, unde au continuat activitatea revoluționară (A.I. Cuza, V. Alecsandri, Alecu Russo). Intervenția represivă a lui Sturdza a înfrânt manifestarea deschisă a revoluției în această parte a țării.
Revoluția de la 1848 din Transilvania
În luna martie 1848 se organizează întruniri, apar manifeste cu revendicări revoluționare. Un asemenea manifest-proclamație a fost lansat de Simion Bărnuţiu la 12 martie, răspunzând astfel la un act nobiliar care cerea alipirea Transilvaniei la Ungaria. În manifestul lui Bărnuțiu se afirmă hotărât necesitatea recunoașterii românilor ca națiune politică, eliberarea și împroprietărirea iobagilor, convocarea unui congres național în care să se exprime dorințele românilor.
Acțiuni ale maselor apăsate de poverile iobăgiei, de privilegiile feudalo-absolutiste, s-au produs la Timișoara, Cluj, Oradea, Lugoj, Baia Mare, Arad, Alba Iulia, Dej, Brașov. Manifestanții se pronunțau pentru abolirea absolutismului și a privilegiilor feudale, pentru cucerirea libertăților politice și asigurarea egalității în drepturi și datorii pentru toți cetățenii.
La Târgu Mureș, în ultima decadă a lunii martie, tineri români, maghiari și sași de la Tabla regească (Tribunalul suprem) au redactat un memoriu de protest antiabsolutist și antifeudal, ce urma a fi înaintat guvernului. Cu această ocazie, Avram Iancu și Alexandru Papiu Ilarian s-au situat pe o poziție radicală, pronunțându-se pentru „desființarea robotelor fără despăgubire”, pentru „întronarea dreptății și egalității”, pentru „existența națională a tuturor celor ce locuiesc în Ardeal și Ungaria”.
Pe baza recunoașterii deplinei egalități și a independenței naționale, românii propuneau o cooperare împotriva forțelor contrarevoluționare externe: absolutismul habsburgic și țarist. Dar nobili liberali din conducerea revoluției maghiare, în frunte cu Lajos Kossuth, hotărâseră la Pozsony (Bratislava) și apoi la Pesta (martie 1848) să creeze un stat național maghiar în granițele fostului regat feudal. Aceasta leza aspirația legitimă și profundă a românilor, cehilor, sârbilor, care voiau constituirea propriilor lor state naționale. Nesocotirea unor asemenea drepturi aparținând altor popoare, încercarea de a pune bazele unui stat unitar, cu o singură națiune recunoscută, națiunea maghiară, cu o singură limbă oficială, limba maghiară, pe un teritoriu unde maghiarii reprezentau o minoritate, au imprimat evenimentelor un curs negativ, ajungându-se la contradicții și conflicte deosebit de acute. Prin votul Dietei nobiliare a Principatului, compusă numai din trimișii păturilor privilegiate și în care națiunea română – care constituia majoritatea – nu avea nici un reprezentant, Transilvania urma să fie încorporată la Ungaria. Interesate în apărarea privilegiilor de clasă, în menținerea dominației economice și politice, nobilimea și burghezia maghiară din Transilvania încercau să-și salveze pozițiile economice și politice dominante prin înfăptuirea anexării la Ungaria.
Marea Adunare Națională de la Blaj (3-5 mai 1848)
În ziua de 18 aprilie a avut loc la Blaj o adunare convocată de tinerii intelectuali (tribuni), la care au participat câteva mii de țărani. Erau prezenți Simion Bărnuțiu, Avram Iancu, Ioan Buteanu. Cu acest prilej au fost subliniate, pentru întâia oară într-un cadru larg plebiscitar, principalele revendicări naționale și sociale. Totodată s-a luat hotărârea convocării unei mari adunări, tot la Blaj, pentru începutul lunii mai.
O consfătuire pe care a prezidat-o Simion Bărnuțiu la Sibiu, în ziua de 26 aprilie, a stabilit în linii generale programul de acțiune al românilor ce urma să fie supus următoarei reuniuni.
Un moment de seamă al revoluției l-a constituit Adunarea Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj, la care au participat peste 40.000 de oameni, în majoritate țărani. Un rol de frunte în organizarea și desfășurarea acestei adunări, ca și a altor acțiuni revoluționare, au avut aici Simion Bărnuțiu, Avram Iancu, August Treboniu Laurian, Al. Papiu Ilarian, Aron Pumnul, Gheorghe Barițiu, Timotei Cipariu și mulți alți tribuni ai poporului. Prin întreaga ei desfășurare, ca și prin programul adoptat, Adunarea Națională de la Blaj a constituit o viguroasă și impresionantă manifestare a voineței românilor din Transilvania de a impune, o dată cu desființarea servituților feudale, recunoașterea drepturilor lor naționale legitime.
La Blaj se găseau și militanți revoluționari din celelalte provincii românești: Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Lascăr Rosetti, Alecu Russo. Erau așteptați la adunare Eftimie Murgu, Nicolae Bălcescu și alți revoluționari, dintre care n-a reușit să ajungă la Blaj decât Dimitrie Brăileanu.
Încă din ziua de 2 mai, mii de oameni s-au adunat în piața Blajului, înconjurând catedrala unde a avut loc o consfătuire preliminară. Cu acest prilej, Simion Bărnuțiu a rostit istoricul său discurs, în care se spunea că „Națiunea întrunindu-se din toate părțile la această sărbătoare a libertății” proclamă „libertatea și independența națiunii române”.
În ziua de 3 mai, adunarea s-a ținut pe locul de lângă Blaj ce avea să se numească Câmpia Libertății. Erau prezenți țărani, maghiari, dornici să lupte împreună cu românii pentru înlăturarea iobăgiei. Avram Iancu venise în fruntea a zece mii de moți, organizați în cete. Participanții au aprobat în unanimitate Petițiunea Națională, elaborată de fruntașii revoluției și prezentată adunării de August Treboniu Laurian. În cele 16 articole ale ei, Petițiunea Națională cuprindea revendicările democratice și naționale ale românilor transilvăneni.
„Națiunea română, se spunea în primul articol, răzimată de principiul libertății, egalității și frățietății, pretinde independența sa”. În art. 3 se cerea „desființarea iobăgiei fără nici o despăgubire din partea țăranilor iobagi”; art. 10 revendica: „înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țării din lăuntru și din afară”. În alte articole se cerea: învățământ românesc de toate gradele, desființarea cenzurii, asigurarea libertății personale, o constituție nouă pentru Transilvania, întemeiată pe principiile dreptății, libertății, egalității și frățietății. În art. 16 se respingea cu tărie încorporarea forțată a Transilvaniei la Ungaria, subliniindu-se că „națiunea românească protestează cu solemnitate”. Adunarea națională de la Blaj a adoptat rezoluția prin care „Națiunea română se declară și se proclamă națiune de sine stătătoare”. Masele populare, respingând uniunea forțată cu Ungaria, au afirmat dorința de a forma un stat unitar cu Moldova și Muntenia prin deviza: „Noi vrem să ne unim cu Țara!”.
„Nu voi lucra niciodată – se spunea în jurământul solemn rostit de participanții la Adunarea Națională de la Blaj – în contra drepturilor și intereselor națiunii române ci voi ține și apăra legea și limba română, precum și libertatea și frățietatea. Pe aceste principii voi respecta toate națiunile ardelene, poftind egală respectare de la dânsele. Nu voi încerca să asupresc pe nimeni, dar nici nu voi suferi să ne asuprească nimeni.”
După expresia învățatului sas Stephan Ludwig Roth, martor ocular la evenimentele de la Blaj, adunarea a făcut să bată cu putere inimile românești de la București și Iași și a votat cu entuziasm programul național. Pretutindeni s-a întărit convingerea că „Ardealul nu mai este Ardeal ci România”.
Comitetul Național, organ creat pentru a supraveghea îndeplinirea programului politic, avea ca președinte pe episcopul Andrei Șaguna, iar ca vicepreședinte pe Simion Bărnuțiu. În comitet, alături de Avram Iancu se aflau tinerii Ioan Buteanu, Alexandru Papiu Ilarian, Aron Pumnul. Prima măsură luată de comitet, care-și stabilește sediul la Sibiu, a fost să trimită delegațiile hotărâte: una la Viena, pentru a prezenta împăratului revendicările formulate pe Câmpia Libertății, cealaltă la Cluj, pentru a le susține în Dietă. Dar delegațiile românești aveau să se întoarcă fără a fi obținut satisfacerea cererilor formulate la Blaj.
Noi clarificări programatice
În mai 1848, revoluționarii moldoveni sosiți la Brașov, după ce participaseră la Adunarea Națională de la Blaj, au elaborat „Principiile noastre pentru formarea patriei”, program care formula direct, ca obiective fundamentale imediate: unirea Moldovei și Munteniei într-un singur stat național neatârnat și totala abolire a privilegiilor feudale, o radicală rezolvare a problemei țărănești prin desființarea boierescului (clăcii) și împroprietărirea țăranilor fără nici o răscumpărare. Programul semnat de 14 revoluționari, avea caracterul unui legământ, nefiind dat publicității. O copie a acestui program a fost trimisă lui Eftimie Murgu la Lugoj.
Agravarea contradicțiilor sociale și naționale în Transilvania
Împotriva voinței exprimate de români, dieta din Cluj a hotărât, la 17 mai, „uniunea” (anexarea de fapt) Transilvaniei cu Ungaria. Se anula astfel autonomia Principatului. Se anexau direct la Ungaria și teritoriile cunoscute sub denumirea de Partium – comitatele Zarand, Crasna, Chioarul (Cetatea de Piatră), Solnoc – cu o populație aproape în totalitate românească. La 29 mai, împăratul sancționează actul, într-un moment când Imperiul Habsburgic era cuprins de revoluție și insuficient pregătit pentru a trece la o acțiune deschisă contra Ungariei. În aceste condiții, în Transilvania dieta feudală a hotărât amânarea desființării iobăgiei, ceea ce a agravat contradicțiile sociale și naționale. Nobilimea și administrația comitatelor au acționat cu armele împotriva mișcărilor revoluționare țărănești antifeudale, ca și împotriva celor care nu recunoșteau „unirea” Transilvaniei cu Ungaria. La Mihalț (lângă Alba Iulia), unde a avut loc o manifestare țărănească, mai mulți iobagi români au fost împușcați din ordinul baronului Banffy. Întrucât nobilimea feudală maghiară recurgea la teroare pentru a-și menține dominația, țăranii au trecut la răsturnarea pe cale revoluționară a relațiilor iobăgiste, luând în stăpânire cu forța pământul pe care îl lucrau de secole.
În septembrie 1848, a avut loc o nouă adunare la Blaj, unde au participat peste 60.000 de țărani, de astă dată înarmați cu furci, coase, lănci și un mic număr de puști. S-a luat hotărârea de înarmare în vederea apărării și realizării dezideratelor românești de eliberare socială și națională.
S-a adoptat o declarație prin care se respinge anexarea Transilvaniei la Ungaria și se cerea convocarea unei diete democratice, compusă, proporțional cu numărul lor, din români, sași și maghiari.
Cuând după aceea, o adunare a sașilor din Sibiu (30 septembrie), la care participă și țărani români, adoptă rezoluția de la Blaj, iar St. L. Roth propune o cât mai largă popularizare a acesteia.
Masele populare adunate la Blaj au împuternicit Comitetul național român în frunte cu Bărnuțiu, care acționa ca un adevărat guvern revoluționar românesc, să ia toate măsurile în vederea organizării unor efective militare capabile să apere ființa națională și drepturile sociale ale poporului român. Au fost înființate 15 legiuni românești, comandate de câte un prefect și un viceprefect; legiunile erau alcătuite din cete comandate de tribuni și vicetribuni. Rezistența revoluționară românească în Munții Apuseni a avut în frunte prefecți cu mari calități ca: Avram Iancu, Ioan Buteanu, Petre Dobra, Ioan Axente Sever, Simion Balint, Iovian Brad, Nicolae Corcheș, Vasile Fodor, Ioan Vlăduțiu, Vasile Moldovan, bărbați hotărâți să-și jertfească viața pentru binele națiunii. În multe localități masele țărănești instaurează o administrație nouă, a poporului. În Munții Apuseni, Avram Iancu a constituit o adevărată „republică românească”. „Acest ținut al minelor – arăta K. Marx – deveni centrul unui adevărat război național”. Pregătiri de luptă au loc și la Orlat și Năsăud pe raza regimentelor grănicerești formate din români.
Înăbușirea revoluției din Transilvania
Încercările de a preveni ciocnirile armate au fost zadarnice. Începe unul dintre cele mai tragice capitole din istoria Transilvaniei, care va constitui o grea lovitură pentru cauza revoluției, pentru redeșteptarea națională a popoarelor asuprite din Imperiul habsburgic. Prin manevre diversioniste și promisiuni înșelătoare, Curtea imperioală habsburgică urmărea învrăjbirea celor două popoare, român și maghiar, ațâțarea unuia împotriva altuia, în scopul de a slăbi forțele revoluționare și de a câștiga timp în vederea pregătirii contrarevoluției. De aceea și-a dat adeziunea la ideea alipirii Transilvaniei la Ungaria, știind că pe această cale va stârni nemulțumirea poporului român, va împiedica realizarea unității de luptă româno-maghiară. Văzând consecințele grave care puteau decurge din anexarea Transilvaniei la Ungaria, gazeta intitulată simbolic „Cincisprezece martie” (data declanșării revoluției la Pesta), care reprezenta gruparea radicală a revoluției maghiare, scria: „În Transilvania două puteri au să hotărască asupra soartei unirii: dieta și poporul român. Dieta nu reprezintă decât câteva sute de oameni; românimea înseamnă Transilvania întreagă”.
În zonele scoase de sub autoritatea guvernului maghiar, s-a instaurat o nouă administrație. Așa s-a procedat în Făgăraș, Hațeg, Zarand, Alba, Blaj, Cetatea de Baltă. Comitetul național român era considerat drept guvern românesc.
După ce și-a încheiat pregătirile, în toamna anului 1848, reacțiunea habsburgică a trecut la reprimarea revoluției. Trupele au reușit să ocupe și o bună parte a Transilvaniei; în ținutul secuiesc ele s-au izbit de acțiunile de rezistență conduse de revoluționarul secui Gabor Aron.
Situația devine și mai complexă în decembrie 1848, când guvernul revoluționar din Pesta trimite în Transilvania armata comandată de generalul polonez Bem, care va obține o serie de victorii împotriva trupelor habsburgice. În condițiile invaziei armatei maghiare, se intensifică și teroarea contrarevoluționară în Transilvania și Banat.
Armatele țărănești, comandate de Avram Iancu, apără eroic regiunea Munților Apuseni împotriva încercărilor armatelor nobiliare de a pătrunde în zonă. În acele împrejurări, împăratul Francisc Iosif apelează la ajutorul țarului Rusiei. Cele două mari imperii absolutiste și-au dat mâna spre a prelungi dominația asupra popoarelor și a salva pentru încă o perioadă de timp orânduirea feudală.
În teritoriile ocupate de forțele comandate de Bem, administrația românească a fost înlocuită cu cea a nobilimii. Se înființează „tribunalul de sânge” de la Cluj, condus de nobili, care dezlănțuie o aprigă teroare împotriva țăranilor români. Acțiunile de reprimare s-au soldat cu aproape 5.000 de victime: 4.425 români, 252 sași și 165 unguri.
Țara Moților continuă să fie apărată cu îndârjire de oștile populare conduse cu vrednicie de Avram Iancu, ferind, prin rezistența sa armată, mii de țărani de cruzimile nemeșilor. Moții s-au dovedit a fi detașamentul de lutpă cel mai aprig al românilor din întreaga Transilvanie, rezistența din Munții Apuseni fiind suprema forțare a unei voințe conștiente de izbânda libertății. Slaba dotare cu armament a detașamentelor românești a fost suplinită cu un neasemuit curaj. Sacrificiile românilor în timpul războiului de eliberare națională și socială din 1848-1849 s-au ridicat la 10.000 de oameni.
În aceste condiții complexe, s-a încercat de mai multe ori să se ajungă la înțelegere între forțele revoluționare române și maghiare împotriva absolutismului. Tratativele purtate în acest scop în Munții Apuseni, în mai 1849, prin mijlocirea lui Ioan Dragoș, deputat de Bihor în parlamentul de la Pesta, în loc să ducă la o conciliere, au agravat situația din cauza unor provocări puse la cale de nobilimea maghiară. Un detașament condus de un ofițer reacționar și șovin atacă prin surprindere Abrudul, prefecții Ioan Buteanu și Petre Dobra fiind prinși și executați. În condiții tragice își pierd viața Ioan Dragoș și alți fruntași revoluționari.
Venit de la Constantinopol la Seghedin, în mai 1849, Nicolae Bălcescu inițiază realizarea unei înțelegeri româno-maghiare, semnată la 16 iulie 1849, în care se consemna că cele două națiuni, „sunt destinate prin poziția lor topografică, prin asemănarea intereselor lor și mai ales, prin primejdia de care sunt amenințate, să se ajute reciproc și să lupte sub același drapel pentru apărarea libertății”. Pentru prima dată într-un document oficial, Principatele Române erau menționate sub numele de România. Prin mijlocirea lui Bălcescu se realizează o înțelegere între Lajos Kossuth și Avram Iancu cu privire la încetarea oricăror lupte armate între maghiari și români.
Aceste înțelegeri au fost înfăptuite însă prea târziu, din cauza tergiversărilor din partea conducerii revoluției maghiare; ele n-au mai putut împiedica înăbușirea sângeroasă a revoluției de către forțele habsburgice și țariste, pătrunse masiv în Ungaria și Transilvania. În august 1849 la Șiria, lângă Arad, armata revoluționară maghiară a capitulat în fața trupelor țariste. În aceste condiții, s-a pus capăt rezistenței armate românești din Munții Apuseni, reintroducandu-se administrația austriacă.
Revoluția de la 1848 din Țara Românească
Adunarea și Proclamația de la Islaz (9 iunie 1848)
Starea de nemulțumire și de agitație devenise generală și în Muntenia. O explozie revoluționară era inevitabilă. Încă din luna martie se trecea la alcătuirea unui comitet revoluționar la București și, în cadrul lui, a unei comisii executive, din care făceau parte Nicolae Bălcescu, Alexandru G. Golescu și Ion Ghica. Ultimul, fiind trimis în misiune la Constantinopol, a fost înlocuit apoi cu C. A. Rosetti. Comitetul revoluționar a alcătuit programul și a stabilit data declanșării acțiunii la 9 iunie în patru locuri – București, Islaz, Ocnele Mari și Telega – pentru a mări șansele de izbândă.
Dar revoluția nu a putut izbucni peste tot la 9 iunie, din cauza arestării a numeroși militanți. Cu concursul unităților militare comandate de maiorul Christian Tell și căpitanul Nicolae Pleșoianu, revoluția de la 1848 din Țara Românească a fost declanșată cu succes la Islaz. Gheorghe Magheru, cârmuitorul județului Romanați, a favorizat participarea maselor țărănești la adunarea inițiată de comitetul revoluționar.
Într-o atmosferă de puternic entuziasm Adunarea de la Islaz a adoptat istorica Proclamație și un program de acțiune care a fost socotit, pentru întreaga perioadă a revoluției, drept Constituția țării. Întreaga țară a fost cuprinsă de un puternic avânt revoluționar. Foi volante tipărite după Proclamația e la Islaz erau răspândite și în localități din Dobrogea.
Programul prevedea desființarea privilegiilor de clasă ale boierimii, emanciparea clăcașilor și împroprietărirea lor pe bază de despăgubire, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru toți cetățenii. Totodată se cerea constituirea unei adunări obștești în care să fie reprezentate toate stările sociale și care să aleagă domnitorul țării pe termen de cinci ani (de fapt, un regim republican), crearea unei gărzi naționale care să apere cuceririle revoluționare, învățământ egal. O adunare constituantă trebuia să alcătuiască și să voteze Constituția țării. La loc de frunte în program se aflau înscrise cucerirea independenței administrative și legislative a țării, neamestecul străin în treburile interne (adică o autonomie deplină, reală, premisă importantă în lupta pentru cucerirea independenței).
Din guvernul provizoriu, ales de adunarea de la Islaz, făceau parte: Ion Heliade Rădulescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Nicolae Pleșoianu, preotul Radu Șapcă. Însoțit de grupuri mari de țărani, guvernul provizoriu s-a îndreptat de la Islaz spre Craiova, prin Caracal, unde populația, în frunte cu Gheorghe Magheru, le-a făcut o entuziastă primire.
Înlăturarea puterii revoluționare la București (11 iunie 1848)
În același timp la București, sub puternica presiune a maselor populare, domnitorul Gheorghe Bibescu este nevoit să sancționeze, la 11 iunie, revendicările revoluționare și un guvern nou în următoarea componență: Nicolae Golescu la interne, Nicolae Bălcescu la externe (secretar de stat), Gheorghe Magheru la finanțe, Ion Heliade Rădulescu la culte, Ștefan Golescu la justiție, Ion Odobescu șel al armatei, C. A. Rosetti prefect al poliției Capitalei.
A doua zi după instaurarea guvernului provizoriu în București, ziarul „Pruncul român” – primul ziar al revoluției – a lansat apelul intitulat „Către frații noștri din Moldoba”, în care spunea: „Ceasul libertății a sunat pentru tot românul… Uniți-vă cu noi, frați de dincolo de Milcov, peste undele lui vă întindem brațele dorind cu înfocare a vă da sărutarea frăției și a libertății. Munteanul și Moldoveanul sunt toți români, sunt frați, o singură națiune; uniți-vă cu noi, înălțați stindardul libertății și dobândiți-vă sfintele drepturi. Uniți vom fi tari; uniți vom sta împotriva oricărui vrăjmaș al libertății noastre. Trăiască libertatea! Trăiască România!”
După abdicarea și plecarea la Brașov a lui Gheorghe Bibescu (în 13 iunie), intervin schimbări în componența guvernului provizoriu, care urma să conducă țara până la alegerea altui domn, iar ca președinte al guvernului a fost acceptat, din motive tactice, mitropolitul Neofit. În București se instaura primul regim revoluționar românesc.
Adunarea de la 15 iunie 1848 ținută la București pe Câmpia Libertății, la Filaret (astăzi Parcul Libertății), la care au participat peste 30.000 de bucureșteni și țărani veniți din împrejurimile orașului, a exprimat voința poporului de a recunoaște programul revoluționar drept Constituția țării și hotărârea unanimă de a-l apăra.
În primele zile după instaurarea sa, noul regim de la București a decretat: înființarea gărzii naționale și înarmarea acesteia; libertatea cuvântului și a tiparului: desființarea rangurilor boierești: instituirea tricolorului revoluției roșu, galben și albastru cu deviza „Dreptate-frăție”, ca steag național; desființarea robiei; constituirea unui corp de dorobanți și panduri sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan general.
Concomitent, s-a trecut la înlocuirea vechilor administratori (ispravnici) de județe. La insistența lui Nicolae Bălcescu, guvernul a hotărât înființarea comisarilor pentru propagandă.
Masele populare au intervenit cu hotărâre pentru apărarea guvernului provizoriu de la București împotriva manevrelor contrarevoluției interne și externe. În timp ce guvernul arăta indulgență față de reacțiune, aceasta a orgnanizat, cu sprijinul coloneilor Ion Odobescu și Ion Solomon, complotul din 19 iunie 1848. O parte din membrii guvernului au fost arestați prin surprindere. La aflarea veștii, masele, însuflețite de Ana Ipătescu, Toma Gheorghiu și alți oameni curajoși din popor, au asaltat palatul și au eliberat guvernul. Revoluția era salvată cu jertfa a 7 morți și a mai multor răniți. Zece zile mai târziu boierimea conservatoare a organizat un nou complot, dar masele au salvat din nou revoluția. La 9 iulie, A. G. Golescu scria din Sibiu celor din București: „Să ne învârtoșim inimile fraților, să apucăm o politică mai energică. …A lăsa celui ce de două ori s-a revoltat în contra guvernului câmp deschis și liber ca să se poată revolta și a treia oară, aceasta nu mai este generozitate ci numai o tristă și periculoasă slăbiciune”. Militând pentru o ripostă energică față de uneltirile reacțiunii, Nicolae Bălcescu spunea: „În împrejurări grele și extraordinare trebuie măsuri extraordinare”.
Pericolul principal îl reprezenta însă contrarevoluția externă. La 19 iulie, trupele turcești au trecut Dunărea, staționând un timp la Giurgiu.
În ziua de 20 iulie, pe Câmpia Libertății din București, zeci de mii de reprezentanți ai poporului adoptau un energic Protest în fața întregii Europe, împotriva intrării trupelor otomane pe teritoriul român, întărind astfel protestul adresat de guvern pe cale diplomatică. Între Suleiman-pașa, comisarul Porții, și conducerea revoluției s-au inițiat negocieri și s-a ajuns la soluția de compromis de a se înlocui guvernul provizoriu printr-o locotenență domnească, în componența căreia au intrat Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu și Christian Tell, toți trei fruntași ai revoluției.
Deși supus presiunilor din afară, regimul revoluționar a continuat să se preocupe de concretizarea programului revoluționar. Astfel, o vie dezbatere a fost purtată în jurul convocării unei adunări constituante, dar din cauza celei de-a doua intervenții a Porții, nu s-a putut convoca adunarea menită să transpună într-o lege fundamentală stipulațiile programului.
Deosebit de importante au fost și discuțiile în jurul aplicării articolului 13 din program, referitor la emanciparea și împroprietărirea țăranilor. În cursul lunii august au avut loc la București lucrările Comisiei proprietății în care, pentru întâia oară, reprezentanții țăranilor și cei ai proprietarilor de moșii s-au înfruntat într-o adunare publică, în vederea redactării proiectului de reformă agrară. Vicepreședinte al comisiei era Ion Ionescu (de la Brad), chemat special din Moldova de Nicolae Bălcescu. Comisia a recunoscut eliberarea muncii țăranilor. Deputații proprietari s-au opus, în general, împroprietăririi țăranilor cu pământ; numai după lungi dezbateri, o parte a lor a acceptat împroprietărirea țăranilor cu mici loturi. Nu s-a putut însă alcătui un proiect de lege în acest sens, deoarece Ion Heliade Rădulescu a suspendat lucrările comisiei în condițiile în care sporise pericolul intervenției armate străine.
Înăbușirea revoluției din Țara Românească
Sub presiunea Rusiei țariste, Poarta a trecut de la atitudinea de expectativă față de revoluție la una activă, de înăbușire a acesteia. Delegația gvernului, n-a mai fost primită de autoritățile otomane. Comisarul mai conciliant Suleiman-pașa a fost înlocuit prin Fuad Efendi. Trupelor otomane de la Giurgiu li s-a ordonat să înainteze spre București. Puternicele manifestații populare, inclusiv arderea Regulamentului organic și a Arhondologiei (condica de ranguri boierești), au dezvăluit atașementul profund al maselor față de cauza revoluției.
Trupele otomane ajung în 13 septembrie lângă București, stabilindu-și tabăra la Cotroceni. Acolo, în fața unei delegații de peste 200 notabili, inclusiv o seamă de boieri, Fuad Efendi a citit o proclamație prin care revoluția era calificată ca o „rebeliune” și se anunța restaurarea regimului regulamentar. În locul locotenenței domnești se instala boierul Constantin Cantacuzino în calitate de caimacam. Majoritatea delegațiilor, printre care și Nicolae Bălcescu, au protestat energic față de intervenție, motiv pentru care au fost arestați.
În aceeași zi, trupele otomane, împărțite în trei coloane, au pătruns cu forța în București. Populația orașului, împreună cu ostașii din garnizoană, au opus o rezistență eroică în Dealul Spirii. Compania de pompieri comandată de căpitanul Pavel Zăgănescu și ostașii Regimului 3 în frunte cu colonelul Radu Golescu au luptat cu multă vitejie pentru libertatea și neatârnarea patriei („baia de sânge de la București” – cum o denumește Karl Marx).
În Oltenia, generalul Gheorghe organizase tabăra militară de pe Câmpul lui Traian, la Râureni (la sud de Râmnicu Vâlcea), unde s-au strâns mii de voluntari și unități ale micii oștiri regulate muntene.
Ca urmare a pătrunderii trupelor țariste în Muntenia (15 septembrie 1848), el a dizolvat tabăra pentru a nu împinge țara într-o luptă inegală. După ocuparea Bucureștilor de către armatele otomane și țariste, locuitorii a numeroase localități au constituit adevărate centre de rezistență împotriva ocupației străine. În ciuda acțiunilor represive, s-au înregistrat frământări și mișcări în rândul maselor populare până în primăvara anului 1849.
Cu sprijinul ocupanților și al boierilor reacționari, caimacamul Constantin Cantacuzino și-a organizat guvernarea anulând măsurile luate de regimul revoluționar, înăbușind astfel revoluția din Țara Românească. Au fost arestați și închiși numeroși participanți la revoluție.
Revoluția de la 1848 din Banat
Adunarea de la Lugoj (15 iunie 1848)
Un moment reprezentativ în desfășurarea revoluției române l-au constituit evenimentele din Banat. Întrunirile de la Lugoj, îndeosebi cea din 15 iunie 1848, la care au participat și exilații moldoveni Alecu Russo, Lascăr Rosetti și Manolache Epureanu, au afirmat dezideratele naționale și sociale ale românilor din această parte a țării, în consens cu obiectivele revoluției române în ansamblul său. Ele au fost sintetizate în documentul intitulat Petiția neamului românesc din Ungaria și Banat, care cerea:
înființarea unei armate prin înarmarea poporului, recunoașterea limbii române ca limbă oficială, recunoașterea naționalității române, transformarea Banatului într-un căpitănat românesc.
Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București, 1988 – Istoria modernă a României, clasa a IX-a – Revoluția română din 1848-1849