Relieful României

Relieful României

Relieful României este alcătuit din munți, dealuri și câmpii. Ele sunt forme majore, deoarece acoperă întinderi mari și dau, împreună, caracteristici generale ale reliefului. Acestea sunt repartizate în trepte etajate.

Înfățișarea generală a reliefului României

Relieful României este variat. În cuprinsul lui întâlnim munți, acoperiți cu păduri de molid, brad și fag, precum și întinse pășuni alpine. Subsolul acestora conține minerale și roci.

Mari întinderi ale României sunt ocupate de dealuri, acoperite cu păduri de foioase sau cultivate cu pomi fructiferi și viță de vie. Regiunile deluroase cuprind zăcăminte de petrol, gaze naturale, cărbuni, sare etc.

Spre vest și sud se întind câmpii, cu ogoare întinse, cultivate cu cereale, plante industriale și de nutreț. Pe aceste forme de relief, râurile au săpat văi mai înguste în munți și din ce în ce mai largi în câmpii.

Spre sud-est, pământul României se întinde până la țărmul mării. Dunărea, la vărsarea sa în Marea Neagră, formează o deltă. De-a lungul țărmului mării se desfășoară plaje, clădite de valurile neobosite ale mării.

Observăm, prin urmare, că România are un relief variat, alcătuit atât din forme înalte (munți și dealuri), cât și din forme joase (câmpii, lunci și Delta Dunării).

Marea varietate a formelor de relief este deci una din caracteristicile pământului României.

Munții, dealurile și câmpiile ocupă foecare cam câte o treime din întinderea țării; ele sunt, cu alte cuvinte, proporționale.

Această împărțire proporțională a principalelor forme de relief este a doua caracteristică a reliefului României.

Formele de relief se îmbină între ele, constituind unități mai mari, fiecare dintre ele având caracteristici proprii. Aceste unități de relief sunt: Podișul Transilvaniei, localizat în mijlocul țării, mărginit de jur împrejur de Munții Carpați, având astfel caracterul unei mari depresiuni; dealurile subcarpatice, așezate ca un brâu în vecinătatea munților și, în sfârșit, către marginile țării, Podișul Moldovei de est, Câmpia Română (Câmpia Dunării) la sud și Câmpia de Vest la apus.

Acestor unități de relief li se alătură Delta Dunării, situată la gurile marelui fluviu, iar între Dunăre și țărmul Mării Negre, Podișul Dobrogei.

Așadar, munții, dealurile și câmpiile sunt așezate simetric și în etape.

Marile unități de relief se prezintă sub forma unui amfiteatru aproape rotund, coborând în trepte concentrice, de la mijlocul țării spre margini, ceea ce constituie o altă caracteristică pentru relieful României.

În sfârșit, o altă trăsătură a reliefului este aceea că este potrivit de înalt. Câmpiile ajung până la 200 m, dealurile urcă la 800 m, iar munții nu trec nicăieri de 2544 m.

Cum s-a format relieful României?

Înfățișarea pe care o are în prezent relieful României este rezultatul unei adânci prefaceri, pe care scoarța Pământului a suferit-o în cursul îndelungatelor vremuri geologice.

Cu multe sute de milioane de ani în urmă, aproape întregul nostru continent se afla sub apele mărilor. Singurele părți de uscat se găseau în nordul Europei, unde sunt azi Munții Scoției și Munții Scandinaviei, cei mai vechi de pe continentul nostru.

Mișcările de încrețire ale scoarței Pământului au dus, la înălțarea, în regiunile de mijloc ale Europei, a unui nou lanț de munți hercinici, care erau tot atât de impunători cum sunt astăzi Alpii și care ajungeau până în nordul Dobrogei. Ei au fost apoi roși puternic de agenții externi.

După alte milioane de ani, lanțul munților hercinici s-a rupt în bucăți din cauza mișcprilor scoarței. Unele părți s-au prăbușit în adânc; altele au rămas la suprafațî, formând relieful străvechi al Europei.

Ulterior, a urmat formarea lanțului muntos alpino-carpato-himalaian.

Carpații s-au format într-o perioadă îndelungată de timp, iar spănările lor au apărut treptat de sub apele mării, ca niște insule. Pe măsură ce încrețirea scoarței continua, munții ieșeau mai mult din apă și se întregeau în lanț. La formarea Carpaților au contribuit și erupțiile vulcanice, care au fost mai puternice pe partea dinspre Podișul Transilvaniei, unde au și dat naștere celui mai lung șir de munți vulcanici din Europa.

Încă de la formarea lor, munții au început să fie erodați de agenți externi. Materialele provenite din eroziunea acestora s-au depus în jurul lor. Din aceste materiale s-au format podișurile și câmpiile, care, la origine, au fost funduri de mare, ca și munții. Așa s-a desăvârșit relieful țării noastre, închegându-se astfel în jurul Carpaților.

Înfățișarea actuală a reliefului trebuie însă privită ca o verigă din lanțul nesfârșit al transformărilor geologice care s-au petrecut și continuă să se petreacă pe întregul Glob. Munții sunt erodați mai departe, apele curgătoare continuă să modeleze formele de relief pe care le străbat, iar gurile Dunării, din mâlul cărat de marele fluviu, ca și din acțiunea mării, crește necontenit un pământ nou, Delta.

Regiunile muntoase. Munții Carpați

Munții Carpați sunt munți tineri și de înălțime mijlocie. Ei alcătuiesc o parte din lanțul muntos carpatic, care începe la Dunăre, din bazinul Vienei, și se desfășoară neîntrerupt, sub forma unui arc, pe teritoriul Cehiei, al Slovaciei, al Poloniei, al Ungariei, al Ucrainei, al României și al Serbiei, terminându-se dincolo de Dunăre, în Valea Timocului. Lungimea totală a întregului lanț este de aproximativ 1500 km. La rândul lor, Carpații fac parte dintr-un șir mai lung, lanțul alpino-carpato-himalaian, care străbate Europa și Asia, de la Oceanul Atlantic și până la Oceanul Pacific. Carpații se găsesc, prin urmare, în continuarea Alpilor și se prelungesc, la rândul lor, cu Munții Stara Planina (Balcani). Pe teritoriul țării noastre se află mai mult de 1/2 din lungimea totală a Carpaților.

Regiunile muntoase. Muntii Carpati

În trecutul geologic a fost o prioadă când Carpaților erau acoperiți de ghețari, în locurile lor cele mai înalte. Îndulcindu-se clima, ghețarii s-au topit, în locul lor rămânând unele adâncituri, ca niște călduri (circuri, glaciare), ocupate astăzi de lacuri.

Munții Carpați sunt acoperiți cu bogate păduri de pășuni. Ei sunt mai ușor de trecut decât Alpii, datorită numeroaselor trecători și a văilor care-i străbat.

În cuprinsul Carpaților se găsesc multe depresiuni, unele dintre ele cu locuri bune pentru agricultură. În aceste depresiuni și pe văile râurilor sunt numeroase așezări omenești.

Carpații Românești ating cea mai mare înălțime pe vârful Moldoveanu (2544 m), cu 111 mai mic decât cel mai înalt vârf al întregului lanț carpatic, Gerlachovka din Masivul Tatra (2655 m) din Slovacia.

Deși formați dintr-un lanț neîntrerupt, ei prezintă deosebiri între diferitele părți ce-i compun, fapt pentru care au fost împărțiți, pe teritoriul țării noastre, în trei sectoare principale și anume: Carpații Orientali (Răsăriteni), Carpații Meridionali (de Miazăzi) și Carpații Occidentali (de Apus).

Împărțirea Carpaților în cele trei sectoare s-a făcut în raport cu poziția lor față de Podișul Transilvaniei, care se află în mijlocul țării: Carpații Occidentali îi mărginesc la răsărit, Carpații Meridionali la miazăzi, iar Carpații Occidentali la apus.

Dealurile și podișurile României

Dealurile și podișurile acoperă întinderi mari în țara noastră. El ocupă părțile centrale (Podișul Transilvaniei), cele din jurul munților (dealuri subcarpatice), cele din părțile răsăritene (Podișul Moldovei), sudice (Podișul Getic), vestice (Dealurile Vestice) sau sud-estice (Podișul Dobrogei).

Unele dealuri s-au format prin încrețirea scoarței, ca și munții. Acestea poartă numele de Subcarpați. Altele au luat naștere, ca și câmpiile, pe locul unor foste funduri de mări, în care depunerile au format strate orizontale sau ușor aplecate. Acestea sunt dealuri de podiș (Podișul Transilvaniei, Podișul Moldovei, Podișul Getic), iar altele reprezintă rămășițele unor munți vechi (Podișul Dobrogei de Nord).

Câmpiile, luncile și Delta Dunării

Câmpiile, regiunile cele mai joase, completează spre sud și vest relieful pământului românesc. În cadrul lor, văile au luncile mai largi, iar suprafețele netede dintre văi sunt presărate din loc în loc cu mici adâncituri (crovuri) sau sunt acoperite cu dune de nisip.

Luncile sunt fâșii de pământ înguste, netede și joase, întinse de-a lungul râurilor, de o parte și de alta a acestora. Lățimea lor variază după formele de relief pe care râurile le străbat și după mărimea văilor. În ținuturile muntoase, luncile sunt foarte înguste sau, de cele mai multe ori, lipsesc.

Când râurile străbat ținuturile deluroase, luncile prind a se lărgi și pot ajunge până la 2-3 km lățime. În câmpie, acestea sunt foarte largi. De-a lungul râurilor mai mari (Mureșul, Jiul, Oltul, Argeșul, Siretul, Prutul), lățimea lor ajunge, în câmpie, până la 10 km și chiar mai mult.

Cea mai întinsă este lunca Dunării, care se întinde de la Drobeta-Turnu Severin până la Deltă. Lățimea sa ajunge la 20-25 km, în „Insula Mare a Brăilei” (Balta Brăilei).

Bălțile și lacurile luncii sunt locuri prielnice pentru înmulțirea peștelui. Ele păstrează legătura cu fluviul prin gârle. Prin aceastea, în timpul revărsărilor, bălților primesc ape proaspete, bogate în substanțe hrănitoare. Pe terenurile agricole, care sunt deosebit de roditoare, se obțin recolte mari de cereale și plante industriale. Pășunile sunt de bună calitate, menținându-se verzi și în timpul arșiței de peste vară.

Pădurile, alcătuite din sălcii, plopi și anini, sunt cunoscute sub numele de zăvoaie. Lemnul acestora se folosește fie ca materie primă în industria celulozei, fie ca lemn de foc. Pentru punerea în valoare a terenurilor din lunca Dunării și din luncile celorlalte râuri s-au construit diguri care împiedică revărsările și canalele pentru scurgerea apelor. Scoaterea de sub inundație a unor mari suprafețe de teren și secarea unor bălți au dus la o însemnată creștere a suprafețelei agricole a țării.

Cele mai mari suprafețe îndiguite s-au executat în Balta Ialomiței și „Insula Mare a Brăilei” (Balta Brăilei). Alte zeci de mii de hectare din luncile Prutului, Mureșului, Timișului, Crișului sunt supuse lucrărilor de desecare a mlaștinilor și de transformare a lor în ogoare roditoare.

Campiile luncile si Delta Dunarii
Priveliște din Delta Dunării

Delta Dunării este regiunea cea mai joasă și mai nouă a pământului românesc, pe care fluviul o clădește înainte de a se vărsa în mare, reprezentând un ținut cu un peisaj cu totul deosebit.

În apropiere de Tulcea (satul Pătlăgeanca), fluviul se desparte în două brațe principale: Chilia, care se îndreaptă spre nord-est, și Tulcea, care se îndreaptă spre sud-est. La rândul lui, brațul Tulcea se bifurcă, ceva mai la est de orașul cu același nume, despărțindu-se în brațul Sulina, care trece prin mijlocul Deltei, și brațul Sfântul Gheorghe, care străbate partea ei de sud. Între aceste brațe, Delta are forma unui triunghi, cu vârful în punctul unde Dunărea se ramifică în brațul Chilia și brațul Tulcea și cu baza pe țărmul mării.

Vegetația Deltei este alcătuită în cea mai mare parte din stuf, arbori iubitori de umezeală (salcie, răchită), iar pe grindurile Letea și Caraorman cresc chiar păduri de stejar.


Sursa: Editura didactică și pedagogică București 1986, Geografie clasa a VIII-a – Relieful României

A fost articolul de ajutor?

0 / 0

%d blogeri au apreciat: