Iancu de Hunedoara (1441-1456). Lupta antiotomană

Iancu de Hunedoara (n. ca. 1407 – d. 11 august 1456) a ajuns la putere în momente grele ale politicii, pricinuite de luptele pentru tron din Ungaria, de intervenții ale turcilor, de dezbinări în partide potrivnice. Iancu de Hunedoara a fost ban al Severinului între 1438-1441, voievod al Transilvaniei între 1441-1446, guvernator și regent al Ungariei între 1446-1453 și căpitan general al regatului între 1453-1456.

Originea și începuturile carierei lui Iancu de Hunedoara

Iancu de Hunedoara s-a ridicat din mijlocul cnejilor români din Țara Hațegului, afirmându-se în cadrul procesului de înnobilare din această parte de țară. Izvoarele istorice subliniază originea lui românească din cnezimea hațegului. Alte izvoare așază originea familiei lui Iancu în Țara Românească, ceea ce nu poate fi categoric exclusă, având în vedere raporturile Țării Hațegului cu regiunile sud-carpatice. Documentele pomenesc ca având rosturi militare, tatăl său Voicu fiind dăruit în 1409 cu castelul și domeniul Hunedoarei.

Numit ban al Severinului în anii prevestitori marilor confruntări, Iancu de Hunedoara își dă seama de pericolul otoman. După moartea regelui, în dieta din 1440 Iancu expune situația politică din țară, gravitatea pericolului turcesc și consecințele pentru Ungaria și Transilvania. Pledând convingător pentru o putere centrală puternică, susține candidatura regelui polon Vladislav al III-lea la tronul Ungariei. El este numit voievod al Transilvaniei, demnitate pe care o ocupă în 1441.

Iancu de Hunedoara voievod al Transilvaniei

În această nouă funcție, Iancu de Hunedoara s-a ocupat de întărirea puterii politice și militare a Transilvaniei. Nobilimea strângându-și rândurile în timpul răscoalei de la Bobâlna, putea opune oricând rezistență puterii centrale. De aceea, Iancu de Hunedoara și-a întărit legăturile cu mica nobilime. El s-a preocupat de întărirea bazei economice a voievodatului, de organizarea și controlul minelor, al ocnelor de sare, ramură care aducea venituri vistieriei.

Întărirea armatei va fi una dintre preocupările de seamă ale noului voievod. Pe lângă armata sa proprie, alcătuită din cneji și mici nobili, au pătruns în rândurile acesteia multe elemente din țărănimea liberă. Era conștient că poporul privea cu simpatie războiul antiotoman. Mulți cneji români, participanți la marile campanii au fost înnobilați. Neavând încredere în nobilimea mare, și-a completat armata cu trupe de mercenari. A studiat cu multă atenție tactica de luptă a turcilor, căreia i-a opus ideea luptei ofensive, pentru a-i înfrânge în teritoriile pe care le stăpânea.

Lupta antiotomană sub conducerea lui Iancu de Hunedoara

Lupta comună a românilor împotriva otomanilor

Marile victorii împotriva turcilor încep în 1441 când Iancu de Hunedoara reușește să înfrângă o oaste a acestora în Serbia. Imperiul Otoman, la începutul anului 1442, plănuia să transforme Țara Românească într-un pașalâc. Dar, pe neașteptate, în martie același an, turcii pătrund în Transilvania și găsindu-l pe Iancu nepregătit înfrâng oastea acestuia, în bătălia de la Sântimbru (lângă Alba Iulia). Dând dovadă de calități organizatorice deosebite, proclamând ridicarea generală a maselor la oaste, Iancu i-a lovit pe turci cu forțe noi, între Alba Iulia și Sibiu. Înfrângerea a fost transformată în victorie, căzând în luptă însuși comandantul oștirii otomane și fiul său. Armata turcească s-a retras în debandadă spre Turnu Roșu. Iancu de Hunedoara i-a urmărit trecând în Țara Românească, unde l-a înscăunat pe Basarab al II-lea ca domn. Victoria lui Iancu de Hunedoara, și așezarea în domnie a unui voievod credincios planurilor sale, exprimă intenția de a întări frontul antiotoman, prin alianța cu Țara Românească.

Sultanul înțelege prea bine primejdia care venea dinspre planurile lui Iancu în Țara Românească, astfel că trimite o nouă expediție, pentru a o transforma în pașalâc. În fața noii primejdii Iancu trece munții în 1442 și în bătălia de pe Ialomița îi zdrobește pe turci, obținând o strălucită izbândă. Vestea s-a răspândit cu iuțeală făcând să renască speranțele într-o victorie care să-i alunge pe turci din Europa.

Biruința obținută a îndemnat state (Polonia, Veneția, Burgundia, Aragonul) să plănuiască o coaliție antiotomană, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. La începutul anului 1443, voievodul Transilvaniei, a început pregătirea unei lungi campanii, bazându-se și pe ajutorul promis de celelalte țări. Acest ajutor a fost însă sub așteptări. Bizuindu-se atunci pe forțele proprii, Iancu de Hunedoara trece Dunărea cu o mare oaste, ținând la ocuparea Adrianopolului și la despresurarea Constantinopolului. Cu toate victoriile obținute, „campania cea lungă” se întrerupe, Iancu revenind în țară. Imperiul este nevoit să ofere pacea. Aceasta s-a încheiat în iulie 1444 la Seghedin, pe o durată de 10 ani. „Campania cea lungă” s-a sfârșit cu un succes, demonstrând turcilor și lumii europene forța militară și politică a lui Iancu de Hunedoara.

Cruciada de la Varna

În atmosfera creată de succesul lui Iancu de Hunedoara și mai cu seamă de pacea de la Seghedin, s-au reluat planurile de începere a războiului. Cu deosebire insistențele papale și plecarea flotei venețiene spre Bosfor și Dardanele determină ruperea tratatului. La campanie participă trupe regale, Iancu în fruntea oștilor ardelene, croate și bosniace precum și oastea Țării Românești a lui Vlad Dracula. Oastea regală pătrunde spre Nicopole, și de aici spre Varna. Într-un consiliu de război voievodul Transilvaniei se opune planului de a se întări într-o tabără și propune atacul hotărât. În zorii zilei de 10 noiembrie 1444 s-a dat bătălia care pusese față-n față oastea puțin numeroasă a creștinilor și puternica armată otomană. Regele cade în luptă, fapt ce sporește deruta în rândul armatelor sale. Turcii câștigă o mare bătălie, nu însă și victoria asupra lui Iancu de Hunedoara și a sistemului politic și militar pe care începuse să-l închege.

De la Varna la Belgrad

Înfrângerea de la Varna nu a însemnat și renunțarea la lupta antiotomană.

Ales guvernator al Ungariei în 1446, Iancu de Hunedoara desfășoară o activitate remarcabilă pentru a închega o alianță trainică cu Țara Românească și Moldova. În anii 1447-1448 se conturează, împotriva Imperiului Otoman, un sistem politic militar comun, alcătuit din toate Țările Române. Iancu stabilește legături cu Skanderbeg, conducătorul luptei de eliberare al albanezilor. Astfel, în 1448 el dă una dintre marile bătălii, la Kosovo Polje, împotriva turcilor. La ea participă și oastea Țării Românești. Nu a obținut însă victoria deoarece turcii, în condițiile trădării despotului Gheorghe Brancovici, înving. De acum Imperiul Otoman se îndreaptă tot mai hotărât spre înfăptuirea planului de cucerire a centrului Europei.

Victoria de la Belgrad

Înfrângerea suferită de Iancu de Hunedoara a contribuit la slăbirea puterii lui în interior, dar în egală măsură a fost și un prilej pentru tendințele de destrămare a sistemului său de alianțe. Cu toate acestea el reușește să impună în Moldova pe Bogdan al II-lea (tatăl lui Ștefan cel Mare), un domn fidel politicii sale. Acesta și mărturisește că „țara domniei mele și țara domniei tale să fie una singură”. Aceleași relații bune se mențin și cu Țara Românească, care rămâne sub ascultarea lui Iancu. La puțini ani oștile otomane ale lui Mahomed al II-lea cuceresc în 1453 Constantinopolul, fapt ce a avut un puternic ecou politic în lumea europeană.

Primejdia otomană era de neînlăturat, sultanul își face apariția în fruntea armatei în Serbia. Drumul turcilor se îndreaptă spre Belgrad, cheia Europei centrale. Iancu întărește linia Dunării și-și pregătește armata, încercând să mențină sistemul de alianțe în sud și est de Carpați. El se străduiește în preajma luptei de la Belgrad să refacă sistemul de alianță cu Țara Românească și Moldova. În 1456 îl instalează pe Vlad Țepeș în Țara Românească urmând, se pare, ca imediat în Moldova să-l introducă în scaunul Moldovei pe viitorul Ștefan cel Mare.

În vederea luptei, Iancu de Hunedoara adună oaste care se ridică la 30.000 de luptători, alcătuită din cnezimea românească, în general din mica nobilime, orășenime și din mari mulțimi din Ungaria, Polonia, Cehia, Germania etc. Armata turcilor s-a izbit de vitejia oștirii lui Iancu, a cărei victorie era evidentă. Atacul general dezlănțuit asupra taberei turcești nu a mai lăsat nici o urmă de îndoială. Iancu învinsese. Turcii se retrag în derută, Mahomed a fost rănit.

Din Belgrad, Europei i se dădea știrea despre marea victorie. Urmează procesiuni, sărbători pretutindeni, din Veneția până în Anglia. În acest timp în tabăra de lângă Zemun, în 11 august 1456, Iancu a murit, răpus de ciumă. Trupul lui a fost înmormântat în catedrala catolică din Alba Iulia, în mijlocul acelei țări pe care o stăpânise și aproape de cei pe care i-a condus la biruință.

Iancu de Hunedoara a fost, fără îndoială, una dintre marile personalități ale istoriei sec. al XV-lea. Luptător pentru apărarea țărilor noastre împotriva pericolului otoman, a fost, în egală măsură și un apărător al civilizației europene. Trăind și luptând într-o vreme de mari confruntări militare, a știut să-și pună talentul în serviciul unei idei superioare. A făcut-o în spiritul și cu mijloacele timpului, dar cu priceperea pe care i-o dădea vremea Renașterii, cu ideile ei despre necesitatea salvării Europei. S-a bazat pe straturile sociale mai largi, pe mica nobilime și țărănimea liberă, pe orășeni și desigur, în momentele grave, pe păturile largi ale poporului. A fost însă și un mare comandant, dovedind o mare mobilitate în adoptarea soluțiilor, dublat de un om politic clarvăzător, în stare să aprecieze situațiile ivite. A înțeles ca nimeni altul cerințele momentului, stăvilirea ofensivei otomane. Programul său politic și militar a fost continuat de Vlad Țepeș, dar mai cu seamă de Ștefan cel Mare.

Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Iancu de Hunedoara și lupta antiotomană