Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja

Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja
Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja

Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja a izbucnit în Transilvania și s-a desfășurat în perioada 9 aprilie – 15 iulie 1514. Este considerată una dintre cele mai mari răscoale din România datorită amplorii, programului și consecințelor ei care au făcut să se ridice la nivelul unui adevărat război țărănesc. Ea se încadrează în frământările și răscoalele țărănești europene, având aceleași caracteristici antifeudale, dar un program care exprimă în bună parte stările locale. Răscoala s-a produs într-un moment important, de răscruce, în istoria societății feudale din răsăritul Europei.

Cauzele răscoalei

După răscoala din 1437 procesul de dezvoltare a feudalismului continuă, în condițiile în care nobilimea ieșise învingătoare. Cauzele răscoalei rezidă în tendința nobilimii de a-și mări veniturile. Ca urmare sporește renta în muncă, produse și bani. Nobilimea mereu în goană după venituri caută să obțină prin munca țăranilor dependenți cât mai multe din produsele pe care le solicită piața. O face prin mărirea veniturilor rezultate din munca țărănească, în situația în care domeniul feudal produce încă puțin. Dezvoltându-se circulația mărfurilor și economia bănească, nobilul sporește și el sarcinile feudale obligându-i pe iobagi la renta în produse, muncă și bani.

Nobilimea nu numai că împovărează țărănimea cu sarcini, dar lovește și în țărănimea liberă, sau, pur și simplu se împotrivește dreptului de strămutare al țărănimii iobage. Astfel la începutul sec. al XVI-lea în momentul declanșării ofensivei otomane, în rândul țărănimii creșteau nemulțumirile. Ea răspunde opresiunii feudale prin cele mai variate forme ale luptei de clasă părăsind domeniile și refuzând îndeplinirea sarcinilor. Deopotrivă țărănimea luptă împotriva stăpânilor feudali, laici și ecleziastici, a feudalității apăsătoare, împreună cu plebea orășenească, nemulțumită de exploatarea patriciatului, și cu lucrătorii de la ocnele de sare.

Începuturile răscoalei

Răscoala a pornit de la un pretext, oferit de chemarea la cruciada antiotomană în primăvara anului 1514. Promisiunile de eliberare din iobăgie făceau țărănimea să se adune în tabăra de la Buda cu zecile de mii, sub conducerea unor oameni care vor deveni și conducători ai răscoalei. Unul dintre ei a fost secuiul Gheorghe Doja, un mic nobil, și el nemulțumit de apăsarea marilor feudali, Laurențiu Meszaroș și fratele lui Doja, Grigore. În această situație nobilimea încearcă să se opună plecării țăranilor de pe domenii, intervine prin măsuri restrictive și opresive, provocând nemulțumiri. Țărănimea adunată la Buda, în număr de 40.000, refuză de a pleca în cruciada antiotomană și întoarce armele împotriva nobilimii. Astfel cruciada se transformă într-o mare răscoală.

Desfășurarea și programul răscoalei

Oastea țărănească împărțită în cete s-a răspândit în mai multe direcții. La Țegled a făcut popas, organizându-se și cristalizându-și programul. Țăranii prin conducătorii lor își exprimă nemulțumirea împotriva apăsării feudale, a obligațiilor pe care le aveau față de nobili, îndeosebi împotriva servituții. Doja cerea răsculaților să distrugă „nobilimea blestemată și necredincioasă”. Țărănimea s-a răsculat împotriva dijmei, a robotei și, în general, împotriva sarcinilor feudale, dar mai ales împotriva tendințelor de legare de glie. În programul răscoalei își face loc și ideea recuceririi cu armele a libertăților răpite de nobili.

Răscoala se întinde în direcția sud-est, est și nord, cetele trec Tisa, pătrund în Transilvania. O parte din cete care se aflau sub conducerea lui Laurențiu Meszaroș înaintează în Transilvania prin nord, o altă parte, sub conducerea lui Grigore Doja, spre sud, iar grosul oștirii înaintează, având în frunte pe Gheorghe Doja, pe valea Crișului Alb. Din regiunea Aradului se asociază țăranii români și maghiari. Curând oastea lui Doja îi învinge pe nobili la Cenad. Oastea țărănească cucerește târguri și cetăți de pe Mureș, răscoala extinzându-se apoi în întreaga Transilvanie și transformându-se într-un război țărănesc. La răscoală se asociază orășenii săraci din Cluj, Turda, Dej, Bistrița și Sighișoara, care deschid porțile orașelor. Se alătură și lucrătorii de la ocnele de sare. Astfel, forțele participante se constituie din iobăgimea satelor, orășenime, mica nobilime, din toți cei care erau nemulțumiți de asuprire. În scurtă vreme răscoala atinge apogeul cuprinzând teritorii întinse însă forțele se dispersează înlesnind înăbușirea ei.

Între timp oastea nobiliară se concentrează în Banat, la Timișoara, nu departe de oastea țărănimii aflată între Lipova și Timișoara. Urmează asediul Timișoarei. Răsculații sunt înconjurați de oastea voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya. În lupta care se dă țăranii suferă o grea înfrângere. După bătălie căpeteniile sunt supuse unei sălbatice răzbunări. Doja a fost ars pe rug, alți căpitani uciși în chinuri îngrozitoare. Nobilimea trece pretutindeni la represiuni, mii de țărani și orășeni săraci sunt uciși, clasa feudală se dovedește în stare de nemaipomenite sălbăticii.

Urmările răscoalei

Răscoala s-a terminat printr-o înfrângere. Nobilimea nu se mulțumește însă cu ea. Dieta din 1541, chemată să hotărască apărarea împotriva turcilor, se ocupă de fapt de răscoală. Din 71 de articole hotărâte de dietă, abia două au în vedere apărarea țării. Aceste legiuiri vor fi codificate de juristul Ștefan Werbőczy în Tripartit (1517), o lucrare în trei părți. Prevederile legiuirilor au un caracter profund antițărănesc. Acum se statornicesc măsuri aspre împotriva iobăgimii, de fapt împotriva tuturor categoriilor țărănimii dependente. Sarcinile feudale sunt riguros formulate, prin autoritatea statului; astfel se stabilește rabota, renta în muncă la o zi pe săptămână. Țărănimea dependentă este condamnată la o șerbie veșnică și legată de glie, nemaiavând dreptul la strămutare. S-a desăvârșit astfel evoluția feudalismului, fixându-se prin lege vechile dorințe ale nobilimii. Legiuirile au avut și rostul de a generaliza raporturile iobăgești, contribuind la agravarea situației întregii țărănimi dependente. Răscoala, și mai ales represiunea, au făcut ca atunci când s-a produs invazia otomană țărănimea să nu participe la luptă, lăsând în fața dușmanului o armată nobiliară incapabilă să stăvilească înaintarea turcilor.

Ce a însemnat războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja

Fr. Engels în lucrarea Războiul țărănesc german considera răscoala, prin programul și forța ei, un adevărat război țărănesc. Ea a constituit un moment de răscruce în istoria raporturilor feudale, țărănimea dependentă fiind acum legată de glie în numele legiuirilor feudale. Întreaga istorie a țărănimii din Transilvania se va resimți în secolele următoare în urma acestei legiuiri, deoarece sarcinile feudale vor spori de acum înainte fiind impuse prin lege. În aceeași vreme participarea la luptă a țărănimii, română și maghiară, a dovedit forța acesteia și însemnătatea colaborării împotriva dușmanului comun, nobilimea.


Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja

%d blogeri au apreciat: