Caracterizarea lui Alexandru Lăpușneanu


Alexandru Lăpușneanu este personajul principal al nuvelei, așa cum atestă însăși titlul nuvelei, format dintr-un substantiv propriu compus, care poartă numele domnitorului Moldovei. Este un personaj real, cu atestare istorică, fiind o personalitate istorică cunoscută, fost domnitor al Moldovei între septembrie 1552 și 18 noiembrie 1561 și apoi între octombrie 1564 și 5 mai 1568. Autorul ni-l prezintă în timpul celei de-a doua domnii, când vine în țară ca să ocupe tronul cu ajutorul turcilor.

În nuvelă el este prezentat ca un tiran crud, sângeros, răzbunător și viclean. Atitudinea și comportarea sa au însă la bază câteva motivații de ordin istoric și psihologic. Pe lângă defectele sale, el a avut și calități, astfel el devine un personaj complex.

Scopul politicii sale a fost sporirea autorității domnitorului prin limitarea puterii marii boierimi. În ceea ce privește motivația psihologică, el își pierduse încrederea în boierii care l-au trădat în timpul primei domnii. Privind în ansamblu, el nu este doar un om însetat de sânge, ci un domnitor autoritar, un monarh absolut, care nu tolerează opoziția boierilor.

Este un lucid apărător al intereselor țării, de aceea îl consultă pe vornicul Bogdan, deși se îndoiește de spusele acestuia: ”Ce socoți, Bogdane (…) izbândi-vom oare?”. Se preface binevoitor cu delegația boierilor, ”silindu-se a zâmbi”, dar este orgolios, dârz, neabătut în decizia sa, nu dă înapoi în fața greutăților și respinge pretențiile delegației. ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau (…) și dacă nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră.”

Este un om inteligent, cu spirit de pătrundere. A câștigat o experiență bogată în prima domnie, își dă seama de adevăratele intenții ale lui Moțoc, căruia îi vorbește fără ascunzișuri: ”Să mă încred în voi?… pesemne gândești că eu nu știu zicătoarea moldovenească : Lupul păru schimbă, iar năravul ba?”

Alexandru Lăpușneanu este un fin psiholog, care pătrunde ușor caracterul și psihologia celor din jur. Este foarte abil în politică, știe să se apropie de popor și să îndrepte nemulțumirea acestora către boieri, de aceea îl păstrează pe Moțoc lângă el, căci ”îmi ești trebuitor”.

La intrarea în Moldova el este întâmpinat cu bucurie de către popor, fără a i se cunoaște adevăratul caracter. Ajuns pe tronul țării, el devine crud, violent și brutal, pentru că era însetat de răzbunare, de aceea ucide fără milă, cu sau fără motiv, pe boierii trădători.

Nici față de soția sa nu are tot timpul aceeași atitudine, uneori este binevoitor, iubitor, dar când soția sa, doamna Ruxandra Lăpușneanu, fiica lui Petre Rareș, îi amintește de crimele săvârșite, devine violent în limbaj și gesturi: ”- Muiere nesocotită! strigă Lăpușneanul (…) și mâna lui prin deprindere, se răzăma pe junghiul din cingătoarea sa.” Dar de îndată ”stăpânindu-se, se plecă și rădicând pe Ruxanda de jos”…. , ”- Și ce vrei, întrebă Lăpușneanul zâmbind.”

Cu toate acestea, știe să-și stăpânească impulsurile, să se prefacă, pentru a-și ascunde adevăratele intenții. Ipocrit, ironic, profită de naivitatea soției sale, căreia îi promite că va înceta cu vărsările de sânge și că îi va da ”un leac de frică”, prilej cu care-și pune în aplicare planul diabolic pe care l-a gândit.

Prefăcătoria sa atinge punctul culminant în timpul discuției de la Mitropolie, când se preface darnic și bun, dar nesocotește ceea ce este sfânt și jură strâmb în fața altarului. El se preface că vrea să se împace cu boierii pe care îi invită la un ospăț de împăcare. Cruzimea lui atinge culmi nebănuite când poruncește să fie omorâți cei 47 de boieri, și să le fie așezate capetele sub formă de piramidă, după neam și rang. Este disprețuitor, ironic față de reacția soției sale: ”Femeia tot femeie (…) în loc să se bucure, ea se sparie”, însă poate fi și tandru: ”Lăpușneanul o apucă de mijloc, și rădicând-o ca pre o pană , o puse pe genunchii săi”, ”ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el sărutând-o pre frunte; ce pricină te face astăzi, când nu-i sărbătoare, a-ți lăsa fusele? Cine te-au trezit așa de dimineață?”

El se dovedește un adevărat maestru al disimulării. Astfel, reușește să înșele atenția boierilor, în afară de Spancioc și Stroici. Cu Moțoc el este ironic, batjocoritor și cinic. Când mulțimea îi cere lui Vodă: ”Capul lui Moțoc vrem!”, acesta îi propune domnitorului să-i ucidă cu tunurile ”pentru că sunt proști”, iar Vodă îi răspunde că ”sunt proști, dar mulți (…) să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?”

Vodă îl sacrifică pe Moțoc și astfel își atinge două scopuri: pedepsește pe boierul trădător și își câștigă simpatia poporului.

Spre sfârșitul vieții vrea să se călugărească, dar simțindu-se mai bine, îi revine dorința de răzbunare, de a ucide, îi jignește pe călugări, pe soția sa, chiar amenințându-i cu moartea.

În cuprinsul operei, autorul a folosit atât caracterizarea directă, cât și cea indirectă. În caracterizare directă, însuși autorul precizează: ”dorul lui cel tiranic”, ”vorbele tiranului”, alte personaje îl caracterizează direct astfel: ”bunul meu domn”, ”viteazul meu soț” (doamna Ruxandra), ”crud și cumplit este omul acesta, fiica mea” (mitropolitul Teofan). Gesturile, felul lui de a vorbi, expresia feței sunt mijloace de caracterizare indirectă folosite de autor în prezentarea personajului său: ”Ochii scânteiau ca un fulger”, ”răspunse cu sânge rece”, ”strigă sărind în picioare”, ”în clipa aceea el era foarte galben la față, și că racla sfântului ar fi tresărit”, ”sângele într-însul începu a fierbe”.

Ura și dușmănia, disprețul și răutatea sunt reliefate prin felul lui de a vorbi, prin caracterizare indirectă. El vorbește ca un înțelept în pilde și proverbe, alteori își valorifică vorbirea cu citate din Sfânta Scriptură. Alteori, cuvintele sale sunt dure, jignitoare: ”Ești un tâlhar”, ”Boaită (n.a. ticălos, netrebnic) fățarnică”. ”Ai să dai samă, doamnă!…”, ”De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu!…”

Nicolae Iorga explică psihologia eroului prin aceea că el avea ”sufletul unui bolnav, ce-și află alinarea unei suferințe tainice, numai la vederea și auzul suferinței altora.”

În antiteză cu Lăpușneanu este prezentată soția sa, domnița Ruxandra, caracterizată prin gingășie, blândețe și iubire de oameni. Atât acțiunile eroilor, cât și replicile lor, emblematice pentru constituția psihică a personajelor, procedeele de caracterizare, compun personaje de factură romantică, într-o construcție realistă, caracterizate prin însușiri deosebite, excepționale, care-i singularizează, a căror trăsătură dominantă de caracter trimite și către influențe clasiciste.

Comportamentul personajului principal sugerează indirect trăsăturile sale de caracter, astfel autorul a realizat un personaj complex nu numai prin însușirile personajului său, ci și prin varietatea mijloacelor de caracterizare folosite…


Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Caracterizarea lui Alexandru Lăpușneanu

persoane au considerat acest articol util. Dacă ți-a fost de ajutor, te rog să lași un vot.
%d blogeri au apreciat: