Rezumat O scrisoare pierdută. Comentariu literar


Rezumat O scrisoare pierdută. Comentariu literar

O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri, dezvăluind viața publică și familială a burgheziei – din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – ajunse la putere.

Rezumat O scrisoare pierduta
O scrisoare pierdută – Ion Luca Caragiale
Subiectul comediei O scrisoare pierdută

Dramaturgul își fixează acțiunea în „capitala unui județ de munte”, unde – pe fondul agitat al unei campanii electorale – are loc un conflict politic între un ambițios (Nae Cațavencu) aflat în opoziție, care se dorește deputat, și grupul fruntaș al conducerii locale (alcătuit din Tipătescu și Trahanache), care se consideră îndreptățit să dirijeze în exclusivitate și în folos personal viața politică a județului.

Pentru a-i forța să-l propună candidat, Cațavencu îi amenință cu un șantaj. Instrumentul de șantaj este o scrisoare de „amor” a lui Tipătescu, prefectul județului, către Zoe, soția lui Trahanache, șeful partidului local. Scrisoarea pierdută de Zoe este găsită de un cetățean turmentat și subtilizată de la acesta de Cațavencu.

Șantajul o sperie mai ales pe Zoe. Ca să nu fie compromisă public, ea exercită presiuni asupra celor doi bărbați și obține promisiunea candidaturii lui Cațavencu.

Când totul părea rezolvat, urmează o adevărată lovitură de teatru: de la București se cere, fără explicații, să fie trecut pe lista candidaților un nume necunoscut: Agamemnon Dandanache (v. actul II, scena XIV). Zoe e disperată, Cațavencu – amenințător, Farfuridi și Brânzovenescu – satisfăcuți, Tipătescu – nervos; doar Trahanache „are puțintică răbdare” și se gândește la un plan de bătaie.

Ghemul de interese contrare se încâlcește rău în timpul ședinței de numire oficială a candidatului (actul III în întregime), dar intervine polițaiul Pristanda, care pune în scenă scandal menit să astupe gura lui Cațavencu. În încăierare, Cațavencu pierde pălăria în care era ascunsă scrisoarea și dispare pentru o vreme, producând mari emoții dnei Trahanache.

Limpezirea situației se realizează lent, dar sigur în actul al IV-lea. Se află că Dandanache procedase la fel ca Nae Cațavencu, dar la alt nivel și cu mai mare abilitate (v. scena III); apoi, Nae Cațavencu schimbă tactica parvenirii și acceptă patronajul „coanii Joițichii”; în final, toată lumea se împacă, „micile pasiuni” dispar ca prin farmec, Dandanache este ales în unanimitate și toți se bucură zgomotos de avantajele unui regim „curat constituțional”.

Compoziția comediei

Piesa este remarcabilă în primul rând prin arta compoziției. Scriitorul găsește un pretext care declanșează conflictul. În scenă apar, în ordine, Tipătescu, Trahanache, Zoe, care sunt alarmați de un eveniment petrecut în afară și dezvăluit cititorului treptat. Apoi, în prim-plan se impune Nae Cațavencu și astfel se realizează conflictul fundamental, care asigură unitatea de acțiune a piesei.

Dar Caragiale nu-l reduce la atât: îl completează cu alte conflicte, secundare. Dacă inițial conflictul pusese în stare de alarmă două serii de personaje, ulterior intră în alertă cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de „trădare”, iar după aceea totul se complică prin apariția lui Dandanache. Rezultă un ghem de complicații, care acumulează progresiv altele, ca un bulgăr de zăpadă în rostogolire. Tehnica aceasta de compoziție se și numește, de altfel, „tehnica bulgărului de zăpadă”.

Ea este realizată prin trei procedee: prin repetiție, prin evoluția inversă și prin interferența seriilor de personaje aflate în conflict. Repetiția este asigurată prin Cetățeanul turmentat. Intrările lui în scenă creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, pentru că, neaducând scrisoarea, conflictul declanșat de pierderea ei nu se stinge. Atenția cititorului începe să alunece spre complicațiile personale ale Cetățeanului, care nu știe cu cine să voteze și, când efectiv aduce scrisoarea, cititorul este total surprins, pentru că se așteptase să n-o mai aducă.

Această repetiție stăruitoare prelungește starea conflictuală a seriilor de personaje cu ineterese opuse. Evoluția lor este inversă față de momentul inițial: Cațavencu, care dădea impresia că va triumfa, pierde, iar grupul Trahanache-Tipătescu-Zoe, care era în pericolul de a pierde, triumfă, chiar dacă prin Dandanache se creează impresia că a câștigat al treilea. Finalul piesei își extrage verva comică din interferența tuturor personajelor aflate în conflict, care se împacă îmbrățișându-se satisfăcute de ceea ce au dobândit și, mai ales, satisfăcute de imaginea ce fiecare și-a făcut-o despre sine.

Satisfacția vanității – sentimentul comic pe care Caragiale îl înfățișează sub multiple aspecte în tot teatrul său – este astfel realizată printr-o compoziție de finețe, care demonstrează măiestria de dramaturg a marelui scriitor.

Personajele din comedia O scrisoare pierdută

Talentul lui Caragiale este excepțional în ceea ce privește realizarea personajelor. Garabet Ibrăileanu aprecia că este singurul creator din toată literatura română care „face concurență stării civile”.

Personajele sunt tipuri, în sensul reliefării unei dominante a caracterului, căreia i se subordonează toate celelalte trăsături. Din această perspectivă, Trahanache este ticăitul, Zoe este femeia voluntară, Tipătescu este junele-prim, Cațavencu este ambițiosul demagog, Farfuridi este prostul fudul, Dandanache – prostul ticălos, Cetățeanul turmentat este tipul naiv, iar Pristanda – omul slugarnic.

Modalitățile de caracterizare a personajelor sunt cele specifice genului dramatic: caracterizarea prin acțiune și comportament, prin intermediul altor personaje și prin limbaj. Există și o caracterizare directă, care rezultă din indicațiile autorului asupra personajelor aflate în lista de prezentare de la început sau din indicațiile scenice de pe parcurs.

Fiind personaje de comedie, eroii lui Caragiale trăiesc în special prin limbaj. După felul exprimării le putem stabili situația socială, gradul de cultură, caracterul, starea de spirit în care se află etc. De aceea, principalul mijloc de caracterizare a unui personaj este analiza dialogului la care ia parte.

Cum apare, de exemplu, Pristanda din analiza limbajului său? Știm din lista de personaje că este „polițaiul orașului”. Dintr-o primă discuție cu Tipătescu (actul I, scena I), în care i se reproșează o mică afacere necinstită „cu steagurile”, își trădează o trăsătură – servilismul – confirmată ulterior, din toate împrejurările, drept dominantă de caracter: Pristanda e un slogoi, care și-a făcut din slugărnicie un principiu de viață:

„Tot vorba bietei neveste, zice: <<Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând…>> Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: Moșia moșie, funcția funcție, coana Joițica coana Joițica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache… babachii… Da’ eu, unde? famelie mare, renumerație după buget mică”.

Vorbind, personajul se dezvăluie treptat. Remarcăm frecvența unor expresii ca: îmbuc, mă dau pe-o parte, sar năvală, a unor forme ca: ale lui domn Nae Cațavencu (literar: ale domnului), Joițica (pentru Zoe), douășpce, paișpce sau a regionalismelor muntenești: aoleu, d-aia, ăilalți.

Observăm că frazele nu sunt corecte gramatical („…tocmai coana Joițica, tocmai dumneei, care de!… să ne așteptăm de la dumneei la o protecție…”), iar unele neologisme sunt deformate: bampir, catrindală, famelie, renumerație. Toate acestea indică lipsa de cultură a personajului.

Repetarea servilă a unor cuvinte și replici din vocabularul stăpânilor dovedește dorința lui de a le intra în grație, dar și caracterul rudimentar al gândirii sale:

TIPĂTESCU: Caraghioz! / PRISTANDA: Curat caraghioz!
TIPĂTESCU: Mișel / PRISTANDA: Curat mișel!
TIPĂTESCU: Ei! nu s-alege! / PRISTANDA: Nu s-alege!
TIPĂTESCU: …să-mi rază mie mustățile! / PRISTANDA: Și mie!
TIPĂTESCU: …lasă-l să urle ca un câine! / PRISTANDA: Curat ca un câine!

Ticul verbal al lui Pristanda produce adeseori asociații comice („curat murdar”) sau pur și simplu îl dă de gol (Tipătescu: Lasă Ghiță… ai tras frumușel condeiul / Pristanda: Curat condei!). În final, Caragiale speculează acest tic, punând sub semnul ridicolului toată mascarada electorală a vremii („Curat constituțional!”).

Personajele lui Caragiale luminează, în felul lor, istoria și sociologia României din a doua jumătate a veacului trecut. „Caragiale este – în apropierea lui G. Ibrăileanu – cel mai mare istoric al epocii dintre 1870-1900. Un istoric complet, care arată, care critică și care explică.

Sintetizând în câteva personaje și în câteva evenimente caracteristice categoriile sociale, stările sufletești și întâmplările produse de introducerea civilizației apusene la noi, el a istorisit, a criticat și a explicat întreaga viață a epocii de care s-a ocupat.”

Natura și mijloacele comicului

Mijloacele de zugrăvire a epocii aparțin unui mare artist comic. În cuprinsul Scrisorii pierdute se întâlnesc procedee, motive și modalități care acționează simultan, dramaturgul speculând aspectele comice ale evenimentelor, ale comportării oamenilor, ale circulației ideilor și cuvintelor. Există, în primul rând, un comic al situațiilor, rezultat din fapte neprevăzute și din grupuri insolite (triunghiul Trahanache-Tipătescu-Zoe, cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, combinațiile diverse de adversari etc.).

Caragiale folosește o serie de scheme tipice cunoscute în literatura comică universală: încărcătura, coincidența, echivocul, revelațiile succesive, quiproquo-ul (înlocuirea cuiva prin altcineva), acumularea progresivă etc.

Fiecare scenă în parte și piesa în totalitatea ei se dezvoltă pe astfel de scheme, încât se poate afirma că la Caragiale predominantă este o situție comică, în care evoluează personaje cu trăsături comice, având idei și un limbaj comic.

În al dilea rând, există un comic al intențiilor, care reiese din atitudinea scriitorului față de evenimente și oameni. Substanța piesei este supusă unor modalități de tratare diferite: ironică, umoristică, sarcastică, grotească etc. Ion Luca Caragiale este un scriitor obiectiv, în sensul capacității de a crea viață, dar nu e un scriitor indiferent.

El pare că-și iubește personajele, este îngăduitor față de ele, dar nu iartă trăsăturile prin care oamenii devin ridicoli și le evidențiază în mod subtil, tratându-i cu ironie, cu umor, punându-i în situații absurde sau grotești, demontând mecanismele sufletești și reducând-i uneori la condiția simplificată a marionetei.

Există, în al treilea rând, un comic al caracterelor. În comedia clasică, principalele caractere comice sunt avarul, ipocritul, mincinosul, gelosul, îngâmfatul, risipitorul, lăudărosul, pedantul, păcălitorul păcălit etc. Personajul purtător al unui astfel de caracter este rezultatul unui proces de abstractizare și tipizare, pentru că esența lui e ascunsă uneori sub aparențe înșelătoare. Caragiale creează și el, ca rezultat al unui asemenea proces, o tipizare comică, așa cum s-a arătat mai înainte.

În al patrulea rând, există un comic de limbaj, cu totul remarcabil la un scriitor care are capacitatea ieșită din comun de a reține cele mai fine nuanțe ale limbii vorbite. Procedeele comice cele mai frecvente aplicate la acest nivel sunt repetiția aproape obsedantă a unei specificități de limbaj, care deplasează atenția de la fondul comunicării la forma ei, și interferența de registre ale limbajului, adică interefernța stilurilor.

Comicul de limbaj poate fi urmărit la nivelul lexicului și la nivelul sintaxei.

La nivelul lexicului, comicul provine din amestecul a două straturi: unul vechi, cu ziceri tipice și cuvinte de origine neogreacă sau turcă, altul nou, cuprinzând mai ales neologisme de origine franceză, deformate prin lipsă de instrucție și prin mimetism.

Deformările cele mai frecvente apar prin pronunție greșită (famelie, andrisant, plebicist, renumerație etc.), etimologie populară (capitaliștii – locuitori ai Capitalei!), sensuri inadecvate (liber-schimbist înseamnă pentru Nae Cațavencu elastic în concepții).

La nivelul sintaxei, interesează mai mult comicul gândirii materializate în limbaj. Din punct de vedere gramatical, unele fraze sunt corecte și numai încălcarea legilor gândirii produce comicul și dă impresia de limbaj dezarticulat.

Cele mai obișnuite abateri sunt: contradicția în termeni („După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani” sau „12 trecute fix”), nonsensul („Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale”), truismele – adevărurile evidente („un popor care nu merge înainte stă pe loc”, „unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are”).

Comicul provine, de asemenea, din construcții bizare, echivoce, din idei paradoxale sau din idei naive, din rapiditatea enunțului sau din încetineala lui. Formulele acestea din limbaj incoerente denunță un fenomen de inerție inteșectuală, de automotism.

Insuficienta stăpânire a limbajului coboară personajele la adevărata lor valoare, în ciuda orgoliului de care se lasă pătrunse până la ridicol, pentru că prin limbaj se verifică raportul dintre ceea ce se pretind și ceea ce sunt în fond.

În sfârșit, valențe comice remarcabile se găsesc în onomastica personajelor, problemă cercetată în amănuntul de G. Ibrăileanu în cunoscutul său studiu: Numele proprii în opera comică a lui Caragiale.

Păstrând un echilibru strict între efectele comicului de limbaj și condiția specifică a fiecărui personaj, Caragiale a făcut din limbaj principalul instrument de modelare a eroilor săi.

Geniul comic al celui mai mare dramaturg român se dovedește astfel profund original și rezultatele lui țin de o combinare inimitabilă a tuturor mijloacelor. G. Călinescu situează problema în sfera indemonstrabilului: „Umorul lui Caragiale e inefabil, ca și lirismul eminescian, constând în <<caragialism>>, adică într-o manieră proprie de a vorbi. Teatrul lui e plin de ecouri memorabile” și fraze întregi au devenit de o uzualitate ironică curentă.


Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Rezumat O scrisoare pierdută. Comentariu literar

persoane au considerat acest articol util. Dacă ți-a fost de ajutor, te rog să lași un vot.
%d blogeri au apreciat: