Iluminismul


Iluminismul

Apariția iluminismului

Iluminismul (luminism sau epoca luminilor) apare ca o nouă mișcare ideologică, filozofică și literară, în secolul al XVIII-lea, datorită dezvoltării generale a societății și a unor evenimente petrecute încă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în țările avansate din Europa, Anglia și Franța în primul rând.

Evenimentul care constituie punctul de origine al noii mișcări este Revoluția burgheză din Anglia (1688), când parlamentul votează Declarația drepturilor omului. Era pentru prima oară în istorie când monarhia era negată în esența ei și se proclama suveranitatea poporului. Faptul constituie un mod nou, concret și eficient, de a aborda problema libertății și dreptății omenești. Felul mai mult teoretic, în planul ideilor, în care Renașterea aborda această problemă nu mai satisfăcea. Dezvoltarea burgheziei, clasă viguroasă dinamică și revoluționară în perioada ei de ascensiune, cerea o doctrină filozofică cuprinzătoare, care să sprijine procesul de emancipare a acestei noi clase sociale.

Iluminismul se va cristaliza din punct de vedere ideologic la jumătatea secolului al XVIII-lea în Franța, unde va avea drept reprezentanți filozofi și literați străluciți, precum Montesquieu, Voiltaire, Rousseau, Diderot, d'Holbach, Helvétius etc. Ei vor colabora la realizarea celei mai strălucite sinteze a ideilor filozofice, estetice și social-politice: Enciclopedia.

Din Franța, unde va pregăti Revoluția burgheză din anii 1789-1794, iluminismul va iradia în întreaga Europă, manifestându-se în chip felurit, în funcție de particularitățile fiecărei țări. În România, iluminismul și-a găsit expresia cea mai fidelă în Școala ardeleană, mișcare ideologică și literară a românilor, cu centrul în Transilvania, dar cu puternice ecouri în Moldova și Țara Românească.

Iluminismul ca mișcare ideologică

Iluminismul este mișcarea ideologică - filozofică, științifică, estetică și social-politică - a burgheziei în ascensiune din întreaga Europă. Ideologia iluministă are următoarele trăsături definitorii: raționalism, spirit laic, materialism mecanicist, toleranță religioasă, emancipare și ameliorare a ființei umane prin educație și cultură. De pe aceste poziții, iluminismul se manifestă ca mișcare de idei antifeudală. El pune în discuție, supunându-le unei temeinici judecăți critice, toate instituțiile feudale: monarhia absolută, dreptul, religia, biserica, școala.

Reprezentanții iluminismului pun în circulație, pe baza acestei critici raționaliste, concepte noi ca, egalitatea și dreptul natural, suveranitatea poporului printr-un sistem ideal de guvernare (monarhia luminată), republica. La ideea de monarh și monarhie iluminată, iluminații ajungeau, de pildă, plecând de la constatarea că, prentru a împăca clasele sociale ce alcătuiesc societatea în epoca modernă, monarhul trebuie să fie un filozof (un om iluminat), capabil să înțeleagă mecanismele conviețuirii sociale. Pe baza dreptului natural, acesta trebuie să armonizeze clasele sociale prin reforme de sus în jos. Alți reprezentanți ai iluminismului erau radicali și respingeau chiar monarhia luminată, pledând pentru republică (de exemplu Radiscev, în Rusia). Cu toții respingeau însă monarhia absolută constituită în baza dreptului divin, pe care, ca raționaliști, îl socoteau o aberație.

Contribuții substanțiale au adus iluminiștii și în domeniul școlii și al educației, considerate un drept al tuturor și o formă de eliberare spirituală de sub tirania dogmelor religioase și a superstițiilor. În acest sens, lupta pentru organizarea învățământului în limba națională (maternă) devenea o premisă de căpătâi, căreia toți i-au acordat o atenție deosebită.

Pentru atingerea acestor idealuri de dreptate și libertate a individului, iluminiștii au văzut în literatură, artă, filozofie și știință mijloace indispensabile de influențare și luptă și le-au folosit ca atare.

Iluminismul în cultura și literatura Europeană

Mai toți reprezentanții iluminismului european sunt nu numai filozofi și oameni de știință, ci și scriitori. De aceea, literatura celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea (în România, și în primele decenii ale secolului al XIX-lea) este, aproape în întregime, pătrunsă de spiritul înnoitor al ideilor iluministe.

Istoricii literari consideră că publicarea romanului epistolar satiric al lui Montesquieu, Scrisorile persane, marchează începutul literaturii iluministe, adică momentul pătrunderii în literatură a spiritului filozofic iluminist. Vom înțelege deci că tragediile și operele în proză ale lui Voltaire (Brutus, Zaira, Mahomet, Zadig, Candid), romanele și eseurile lui Diderot (Cugetări filozofice, Eseuri despre pictură, Călugărița, Nepotul lui Rameau, Jacques fatalistul) sunt tot atâtea modalități de a propaga idei iluministe: toleranța religioasă, respingerea fanatismului, elogiul libertății și al dreptății, toate comunicate sub forma unei aspre satire la adresa instituțiilor feudale.

Din literatura iluministă franceză face parte și opera dramaturgului Beaumarchais, autorul binecunoscutelor comedii în care sunt biciuite prejudecățile feudale, Bărbierul din Sevilla și Nunta lui Figaro.

Literatura europeană în epoca luminilor reține și alte nume de scriitori și alte titluri de opere din alte țări. În Anglia, Daniel Defoe scrie romanul de aventuri posibile, credibile, Robinson Crusoe, iar Jonathan Swift, romanul de aventuri fantastice Călătoriile lui Gulliver. În Germania, Lessing scrie fie studii de estetică literatură (Laocoon), fie drame (Emilia Galotti, Nathan Înțeleptul). În Italia, Giambattista Vico elaborează teoria dezvoltării istorice în cicluri, în opera sa de filozofia istoriei, Știința nouă. Tot aici, Carlo Goldoni ilustrează comedia iluministă în piese ca Bădăranii, Hangița, Evantaiul etc. În fine, în Rusia, iluminismul este reprezentat de gânditori și scriitori ca A.N. Radiscev, autor al unui jurnal de călătorie, Călătorie de la Petersburg la Moscova, în care se situează pe o poziție net revoluționară, îndemnând masele de iobagi la răscoală.

Școala ardeleană - expresie a iluminismului românesc

În Țările Române ideile iluministe pătrund mai târziu. Burghezia e slab dezvoltată în Moldova și Țara Românească și de aceea primele ecouri sunt receptate tot de reprezentanții feudalității. Enciclopedia interesa, de pildă, în 1778, pe episcopul Chesarie de Râmnic și, în 1802, pe domnitorul Constantin Ipsilanti. În schimb, în Transilvania, tânăra burghezie românească, mai dezvoltată datorită deschiderii spre Occident, va resimți acut injustețea vechiului tratat al celor trei națiuni, Unio trium nationum (1437). Lipsită de egalitate în drepturi cu naționalitățile privilegiate, burghezia românească din Transilvania e mai receptivă față de noile idei, mai cu seamă în latura lor națională. Iluminismul se va grefa aici pe ideologia unei națiuni subjugate de Imperiul Habsburgic. Reprezentanții ei intelectuali inițiază o mișcare ideologică, politică, literară și social-culturală de esență iluministă, cunoscută sub numele de Școala ardeleană.

Școala ardeleană are o contribuție deosebită la dezvoltarea și organizarea învățământului în limba română prin înființarea de școli (ca director al școlilor române, Gh. Șincai înființează 300 de școli), tipărirea de manuale școlare etc. Marile idei iluministe propagate de ea vor fi valorificate în domeniul istoriei și al filologiei, puse în slujba idealurilor de libertate națională și socială.

Reprezentanții oligarhiei chezaro-crăiești negau românilor dreptul de stăpâni ai locurilor lor de baștină, socotindu-i „tolerați”. Intrând în polemică cu ei, corifeii Școlii ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu) au scris opere de ținută științifică deosebită, în care, cu argumente istorice și filozofice, continuându-i pe cronicari, dovedeau latinitatea limbii și a poporului român, continuitatea neîntreruptă a românilor pe meleagurile vechii Dacii, unitatea poporului român.

Conținutul umanist al iluminismului Școlii ardelene

În lucrări istorice și filologice, autorii desfășoară o amplă bătălie științifică. Ridicându-se împotriva celor care contestau drepturile românilor, reprezentanții Școlii ardelene preiau unele argumente ale cronicarilor - pe Miron Costin și pe Dimitrie Cantemir ei îi citează ca pe adevărate autorități în materie - cărora le adaugă un conținut nou, adecvat noilor stadii ale luptei. Dacă cronicarii vorbesc cu mândrie patriotică despre originea latină a limbii și poporului român, iluminiștii ardeleni folosesc argumente în lupta ce țintea la cucerirea egalității în drepturi cu naționalitățile privilegiate din Transilvania. Dovezile istorice și filologice sunt suficiente pentru a demonstra „noblețea” de origine a poporului român. În consecință, primii îndreptățiți la privilegii ar fi românii: ei stăpânesc aceste meleaguri din vechime, iar ca urmași ai romanilor sunt și „nobili”. Dar potrivit filozofiei iluministe, reprezentanții Școlii ardelene nu-și opresc argumentația la acest aspect, ci pledează pentru conviețuirea pașnică, pentru înțelegerea între diferite națiuni în virtutea ideii progresiste a egalității în drepturi. Petru Maior, de exemplu, afirma: „Cu adevărat că nimic este mai potrivit cu natura, decât ca națiile cele... cultivate să se îngrijească pentru luminarea celorlalte nații ce sunt mai puțin fericite, pentru că toți oamenii deopotrivă au trup și suflet, pricepere și voință... Deci dar toate națiile firește se cuprind în marea nație a neamului omenesc, iar deosebitele numiri a singuratecilor nații sunt numai întâmplătoare”.

Petru Maior

El dădea națiunii de noblețe un sens modern, progresist:

„…potrivit cu înțelepciunea este ca toți oamenii, neluându-se în seamă întâmplarea lor numire, să se iubească unul pre altul ca frații și o nație să alerge cu ajutorul alteia spre înaintarea culturii, de la care depinde fericirea pre pământ; aceasta dacă o face vreo nație arată că au ajuns la adevărata cultură (luminare) și că trebuie a se zice în adevărat nobilă, iar din contră, dacă cineva într-aceea se silește ca să pună piedici și culturii sale, ori luminarii altei nații, lămurit arată că se află încă și acum în vechea barbarie și greu păcătuiește împotriva naturii, mama tuturor, care poruncește a se îndeplini înțelegerea și voința fiecăui om”.

Ideea iluministă a dreptului natural, a legii firii, încălzește în cel mai pur spirit umanist gândurile reprezentantului Școlii ardelene. La două secole de la așternerea lor pe hârtie, ele vobresc elocvent generațiilor de azi, slujind același deziderat fundamental al omenirii: înțelegerea între oameni, între națiuni și popoare.

Cu alte mijloace, în cadrul epopeii Țiganiada, Ioan Budai-Deleanu face loc ideii de libertate deplină în dezvoltarea multilaterală a personalității umane, ridicându-se, ca altădată umaniștii Renașterii, împotriva a ceea ce limitează orizontul cunoașterii omenești, condamnându-l pe om la o condiție subumană:

Înveți dogme care nice-o minte
Le cuprinde,-obiceaiuri afară
De fire și crezământuri sfinte,
Însă nice-o știință-adevărată,
Nice-o precepere și simțire
Potrivită cu-omeneeasca fire.

Tu înveți pe om ca el să nu vază
Când vede, să nu știe când știe,
Iar'-cându-i dea crede, să nu crează,
Zicându-i că mintea-i nebunie,
Simțirea-i patimă rușinată,
Firea-i tot de una necurată.

(Strofele 16, 17 - Cuvântul XI)

Animații de puternice sentimente patriotice, în dorința lor de a fi convingători în argumentație, reprezentanții Școlii ardelene emit unele teorii exagerate, depășite azi din punct de vedere științific. Ei afirmă, de pildă, - și susțin cu tărie, preluându-l dealtfel pe Cantemir - ideea purității etnice latine. Potrivit acestei teorii, romanii ar fi exterminat, la venirea lor în Dacia, pe toți băștinașii, astfel că românii sunt romani puri. O eroare asemănătoare comit cărturarii Școlii ardelene în domeniul limbii. Pentru a dovedi latinitatea limbii române, ei propun scrierea etimologică. În același sens, pledează și pentru scoaterea cuvintelor nelatine din vocabularul limbii române. Mai târziu, dându-și seama de imposibilitatea aplicării propunerilor lor, vor reveni asupra acestor idei.

Lupta pentru dobândirea egalității în drepturi s-a dus în Transilvania nu numai pe tărâmul științific, ci și pe cel politic. În 1971, reprezentanții Școlii ardelene redactează un memoriu intitulat Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, semnat „de cler, de nobilime, de starea militară și cetățenească a întregii națiuni române din Transilvania” și înaintat Curții imperiale de la Viena.

Contribuția iluminiștilor ardeleni la dezvoltarea conștiinței naționale și a culturii române este foarte importantă. În opere istorice și filologice de mare erudiție, ei preiau de la cronicarii umaniști problema originii poporului și a limbii române, a continuității neamului românesc în spațiul carpato-danubiano-pontic și o duc mai departe, punând în slujba susținerii ei ideile generoase ale iluminismului.

Introducerea (sau grăbirea introducerii) alfabetului latin în scrierea limbii române, îmbogățirea lexicului ei cu termeni neologici (mai ales de origine romanică) sunt, pe de altă parte, elemente care au facilitat modernizarea limbii române literare.

De asemenea, în practica social-culturală, iluminiștii ardeleni trebuie socotiți printre organizatorii de seamă ai învățământului românesc din Transilvania.

În Țara Românească și Moldova iluminismul are alte particularități. Aici avem de consemnat, în planul practicii politice, Revoluția lui Tudor Vladimirescu. Aceasta, ca și Eteria - mișcarea pentru libertate națională a grecilor -, nu era străină de atmosfera iluministă, care în sud-estul Europei dăinuie încă la 1821. Dealtfel, ideile iluministe vor continua să apară, în toată prima jumătate a secolului al XIX-lea, în operele literare ale unor boieri luminați ca Dinicu Golescu, autor al unui jurnal de călătorie, Însemnare a călătoriei mele, în poeziile lui Iancu Văcărescu și Costache Conachi, în activitatea și scrierile reprezentanților tinerei burghezii de dincoace și de dincolo de munți: Gheorghe Lazăr, Gheorghe Asachi, I.H. Rădulescu, Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian.

Dintre reprezentanții iluminismului românesc, cel care va lăsa o remarcabilă operă literară va fi Ioan Budai-Deleanu, autorul epopeii Țiganiada și al poemului Trei viteji.

Concluzii

Iluminismul apare ca mișcare de idei în momentul în care burghezia se afirmă tot mai categoric pe plan politic. Originea lui se află în Declarația drepturilor omului. Filozofia iluministă se cristalizează în secolul al XVIII-lea în Franța prin gânditori de prestigiu european: Voltaire, Montesquieu, Diderot, Rousseau, d'Holbach, Helvétius. Din Franța iluminismul se răspândește în întreaga Europă. În Țările române ideile noii mișcări pătrund în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și persistă în primele decenii ale secolului al XIX-lea.

Expresia cea mai tipică a iluminismului românesc o capătă mișcarea ideologică politică, literară și social-culturală a românilor din Transilvania subjugată de Imperiul Habsburgic, pentru libertate socială și națională, cunoscută sub numele de Școala ardeleană. Reprezentanții acestei mișcări au fost oameni de înaltă cultură științifică, filologică și istorică, scriitori. Ei și-au pus cunoștințele și talentul în slujba idealurilor de libertate națională, într-o vreme când dreptul de stăpâni autentici ai teritoriului pe care-l locuiau de milenii le era contestat. Aducând argumente în sprijinul latinității limbii și poporului român, al continuității poporului român pe teritoriul vechii Dacii, în ciuda unor exagerări, corifeii Școlii ardelene se manifestă ca înalte conștiințe ale poporului în descendența cronicarilor, prelungind umanismul renașterii cronicărești în atmosfera înnoitoare a iluminismului.

În plan literar, Școala ardeleană reprezintă o punte de legătură cu iluminismul Europei Occidentale. Sub influența acestuia începe procesul de modernizare a literaturii române.


Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Iluminismul

persoane au considerat acest articol util. Votează dacă ți-a fost de ajutor.