Rezumat Floare albastră. Comentariu literar

Rezumat Floare albastră. Comentariu literar

Poezia Floare albastră apare în Convorbiri literare, la 1 aprilie 1873, precedată de Venere și Madonă, Epigonii, Mortua est și Egiptul și urmată de Împărat și proletar, Strigoii.

Compoziția poemului permite sesizarea unui spațiu exterior, descriptibil, precum și unul interior, de idei și sentimente, mai greu accesibil, la care ajungem după ce parcurgem întreaga lirică eminesciană.

Motivul „florii albastre” și sensul versului ultim („Totuși este trist în lume”) au fost interpretate diferit.

La Novalis, floarea albastră apare ca simbol al iubirii și al nostalgiei infinitului. Floare albastră, ca ideal de puritate, sugerând și infinitul, apare și la Leopardi.

La Eminescu, floare albastră reprezintă metaforic viața, albastrul simbolizând infinitul (marile depărtări ale mării și ale cerului) și floarea - ființa păstrătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă.

Compoziția și structura poeziei Floare albastră

Poezia se structurează pe două idei: ideea cunoașterii infinite, absolute, cuprinsă în primele trei strofe, și a cunoașterii terestre, în strofele 5-13. Cele două ipostaze sunt despărțite de reflecțiile poetului din strofa a 4-a, care poartă în ea germenele ideii din ultima strofă: „Totuși este trist în lume”.

Monologul punctat de dialog se încadrează într-un timp trecut și în prezent (poetul evocă o iubire pierdută), conturând două portrete spirituale ce reflectă două moduri de existență.

În primele trei strofe este reprezentat domeniul cunoașterii, de la elementele genezei („întunecata mare”) până la un întreg univers de cultură („câmpiile Asire”) și creație („piramidele-nvechite”). În strofa a 3-a se sugerează și izolarea acestui vast spirit, care nu se poate realiza în universul fericit al lumii pământești. Reflecțiile din strofa a 4-a presupun consimțământul vremelnic al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sentimentul este de înțelegere și interiorizare a râsului și a tăcerii: „Eu am râs, n-am zis nimica”, deschizând drum meditației din ultima strofă: „Totuși este trist în lume”. Concluzia este raportată la întreaga existență a poetului, deși a răspuns la chemarea terestră, tentat de frumusețea trecătoare: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră - / Floare-albastră! floare-albastră!...”

Repetiția „Floare-albastră! floare-albastră” subliniază intensitatea trăirii, generată de contrastul dintre iluzie și realitate și accentuată de „totuși”, care implică prezentul dincolo de iluzie, cu un vag și fermecător sentiment de părere de rău. (Acest sentiment, în Luceafărul, este rece și disprețuitor: „Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”.)

În planul terestru, iubita - Floarea albastră - este vicleană, ademenitoare, promițându-i o lume de bucurii și de farmec în împlinirea dragostei: „Și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura”. Cele trei epitete: „frumoasă”, „nebună”, „dulce”, cuprinse în versuri exclamative („Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!”) exprimă exuberanța sentimentului, specifică liricii de tinerețe.

Invitația la iubire se realizează într-un cadru rustic; strofa „Hai în codrul cu verdeață,/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale,/ În prăpastia măreață” ne trimite la Alecsandri, dar și la universul caracteristic poeziei de dragoste eminesciană; pădurea, trestia, satul sunt motive prezente în poeziile Sara pe deal, Lacul, Dorința.

Folosirea timpului viitor „vom ședea”, „voi cerca”, „voi fi roșie”, „ne-om da săruturi” etc., combinat cu elementele de condițional: „de mi-i da o sărutare”, reînvie ideea neîmplinirii sau a amânării dragostei, sentiment cunoscut și în Sara pe deal:

„Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul
Și surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”.

Viitorul folosit aici exprimă aceeași dragoste castă, angelică, hieratică, iar pauza pe cezura ultimului vers, însoțită de interogație, exprimă fericirea și nostalgia, în același timp, pentru că iubirea nu se poate realiza decât în vis.

Poezia Floare albastră poartă deci, în structura ei, o antiteză între severitatea zeului nemuritor și glasul cald al iubirii, ca simbol al vieții. Chemarea este patetică, întregită de imaginea bogată în expresie („Sufletul vieții mele”), ea presupunând dulceața și tristețea experienței.

Limbajul poeziei este aproape direct și familiar; „Cui ce-i pasă că-mi ești drag?”, „Ș-apoi cine treabă are!” dau poeziei un ton șăgalnic, pe alocuri, și intim. În aceeași structură se cuprinde monologul dialogar, de fapt imaginar: „Hai în codrul cu verdeață” sau „Nu căta în depărtare”, „De nu m-ai uita încalte”. Pornind de la forme populare: „Mi-oi desface” și „Să-ți astup”, se ajunge la efecte de ordin artistic rafinate, ca în inversiunile: „de-aur părul”, „albastra-mi, dulce floare”.

Epitetele din planul trăirii terestre sunt ornante: „prăpastia măreață”, „bolta cea senină”, „trestia cea lină”. Cuvântul „dulce”: „dulce netezindu-mi părul”, „dulci ca florile ascunse”, „dulce floare”, „dulce minune” își schimbă valoarea stilistică și gramaticală (adverb, adjectiv). Adverbul „dulce” apropie iubita prin gest; senzația se purifică prin relația adusă de comparația „Dulci ca florile ascunse”, ceea ce implică taina sărutului. Ideea este preluată în penultima strofă: „Înc-o gură - și dispare...”, coborându-l parcă din nou la gestul trăirii; de aici și exclamația, într-o construcție familiară a superlativului: „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!” (este foarte frumoasă, este foarte nebună). Trăirea și taina trăirii duc la versul nostalgic: „Și te-ai dus, dulce minune”. Sentimentul se conturează în epitetul cu valoare de simbol „dulce minune”: apropierea de ființa iubită este egală cu miracolul, epitetul devine metaforă.

Sintagmele care definesc universul spiritual al poetului „ceruri nalte”, „întunecata mare”, „piramidele-nvechite”, cuprinzând epitete individuale, au valoare de simbol.

Un rol important în contextul poeziei îl are „simbolismul fonetic”, în sensul că anumite sunete trezesc, cum spune Iorgu Iordan, în mintea cititorului, relații sau reprezentări. Mai mult, se poate vorbi de un adevărat motiv muzical sugerat de metrica poeziei și de ondularea vocalelor, sugestia realizând paralele sau opoziții, adevărate antiteze pe calea muzicii: „Iar te-ai confundat în stele / Și în nori și-n ceruri nalte? / De nu m-ai uita încalte, / Sufletul vieții mele”, sau „Când prin crengi s-a fi ivit / Luna-n noaptea cea de vară, / Mi-i ținea de subsoară, / Te-oi ținea de după gât”.

Folosirea verbelor și a pronumelor în forma populară, ușor arhaică („nu căta”, „apucând spre sat”, „grija noastră n-aib-o nime”) sugerează eternitatea sentimentului iubirii cuprins în dimensiuni cunoscute în lirica eminesciană: dragostea se consumă într-un spațiu rustic și devine „un fapt al serii și al nopții”. Astfel, Eminescu renunță parcă la perspectiva nelimitată din prima parte a poeziei, propunând un spațiu artistic limitat și echilibrat.

Floare albastră depășește tema unei poezii de dragoste, implicând condiția creatorului; de aceea se poate spune că poezia este o sinteză a ceea ce a fost și ceea ce va deveni lirica eminesciană.

Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Rezumat Floare albastră, Comentariu literar Floare albastră