Mihai Viteazul – domnul Țării Românești (1593-1601)

Mihai Viteazul (n. 15 ianuarie 1558 – d. 19 august 1601), domnul Țării Românești între anii 1593-1601, deschide în istoria poporului român o nouă epocă care se va desfășura sub semnul marii lui înfăptuiri politice: unirea Țărilor Române. Puternica personalitate a marelui domn și faptele sale, de răsunet european, au dat un nou curs politic Țărilor Române. Ridicându-se împotriva regimului dominației otomane și biruind în raporturile cu Poarta Otomană, el a dovedit resursele puterii pe care Țara Românească le avea. Sporind prestigiul acesteia prin unirea Țărilor Române, Mihai Viteazul a pus sub semnul întrebării, deopotrivă, stăpânirea otomană și tendințele de dominație ale Imperiului habsburgic și Poloniei. Dar domnia lui Mihai Viteazul, și mai cu seamă stăpânirea lui în Transilvania, a fost pentru nobilimea de aici un prim semn al prăbușirii dominației ei în viitor. Unirea din timpul lui Mihai Viteazul a devenit un simbol în epoca emancipării naționale pentru unirea românilor într-o singură țară.

Situația externă și internă a Țărilor Române la sfârșitul sec. al XVI-lea

Situația internațională, în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, s-a caracterizat prin politica expansionistă a celor trei mari puteri: Imperiul Otoman, Polonia și Imperiul Habsburgic. După moartea sultanului Soliman cel Mare, în 1566, încep să apară fenomene de criză care au slăbit imperiul. Totuși, turcii mai dispuneau de suficiente forțe pentru a-și menține dominația în sud-estul Europei, sau pentru a încerca noi cuceriri. Regatul polon nu avea altă cale de expansiune decât spre Țările Române sau spre Ucraina. Imperiul Habsburgic care se izbea spre vest de puterea Franței, iar spre răsărit de aceea a Poloniei încerca noi cuceriri în sud-estul Europei. Aici intra în conflict cu Imperiul Otoman. În aceste condiții, pentru a-și realiza scopurile, Imperiul Habsburgic, inițiază o coaliție antiotomană, numită Liga Creștină, la care aderă Spania, Veneția și Statul Papal. La ea mai participau ducatele italiene: Mantua, Toscana și Ferrara. Se depuneau eforturi pentru atragerea Țărilor Române.

Ca urmare a războaielor purtate în Asia cu perșii, în Europa cu puterile creștine, cerințele Imperiului Otoman față de Țările Române au sporit. Amestecul în treburile interne, abuzurile de tot felul și știrbirea autonomiei interne vădeau intenția de a le transforma în pașalâcuri. Tributul Țării Românești ajunsese la suma de 155.000 de galbeni. Singura soluție de a ieși din acest impas era o angajare alături de puterile creștine în lupta antiotomană.

Începutul domniei lui Mihai Viteazul, alianța antiotomană cu Moldova și Transilvania

În aceste împrejurări politice, o parte a boierimii pregătea înscăunarea lui Mihai Viteazul (1593-1601) pe tronul Țării Românești. Înainte de a fi domn a câștigat o vastă experiență străbătând lumea răsăritului, toate treptele dregătorilor ajungând ban al Craiovei. Cu asentimentul Porții, sprijinit de boieri, de puternica familie a Buzeștilor, de Cantacuzinii de la Constantinopol, în 1593 ocupă tronul. El a avut sprijinul principelui Transilvaniei Sigismund Báthory.

Confruntat de la început cu opresiunea exploatării otomane, Mihai aderă, din proprie inițiativă, la Liga Creștină. Anterior, din îndemnul lui Rudolf al II-lea, împăratul Austriei, Sigismund Báthory, urmat de Aron vodă s-au alăturat și ei ligii. În aceste împrejurări, declanșarea răscoalei antiotomane are loc la 13 noiembrie 1594. Mihai i-a adunat pe creditorii levantini la vistierie și i-a ucis, lichidând și o unitate turcească, cantonată în capitală. În continuare, atacă cetățile de la Dunăre: Giurgiu, Brăila, Nicopole etc. Între timp la Putinei și Stănești (Ilfov) Mihai înfrânge o oaste tătărească ce venea din Ungaria, iar la Șerpătești (Ilfov) o armată turcească. Cu excepția Giurgiului, unde turcii rezistaseră, toate celelalte cetăți din stânga Dunării sunt cucerite de oștile muntene și moldovene.

Încurajate de victoriile lui Mihai Viteazul, popoarele asuprite din sudul Dunării amenințau cu o răscoală generală. Pentru a o preîntâmpina și mai cu seamă pentru a reduce Țările Române sub ascultare, turcii pregătesc o ofensivă împotriva Țării Românești. În această gravă situație, Mihai trimite o solie la Sigismund Báthory pentru strângerea alianței. Depășind indicațiile domnului, delegația de boieri a încheiat la Alba Iulia, la 20 mai 1595, un tratat cu principele Transilvaniei Sigismund recunoscându-l drept suzeran.

Sigismund, intervenind apoi în Moldova, l-a înlocuit pe Aron Vodă cu Ștefan Răzvan. La 3 iunie, la Alba Iulia, el a încheiat și cu acesta un tratat, asemănător celui din 20 mai. Astfel, principele Transilvaniei a devenit suzeranul celor două Țării Românești.

Lupta de la Călugăreni

Sprijinit de unii boieri munteni în frunte cu Buzeștii, Mihai Viteazul și-a organizat o armată proprie de mercenari, formată din poloni, secui, cazaci, sârbi etc. Alături de aceasta, el și-a format unități de călărași „roșii”, unități de „dărăbanți” și voluntari din sudul Dunării.

Pentru cucerirea liniei Dunării, intrată sub stăpânirea lui Mihai din primele luni ale anului 1595, oastea turcească se pregătea de luptă. Dușmanul a încercat să treacă fluviul. Primele tentative au eșuat. Mai multe unități de munteni, moldoveni și cazaci, prin incursiuni pe malul drept al Dunării, au pustiit Nicopole și Babadagul. Insuccesele l-au determinat pe sultan să încredințeze comanda bătrânului vizir Sinan Pașa, care, între 14 și 17 august 1595, a trecut Dunărea la Giurgiu. Pregătind lovitura decisivă, Mihai, cu 15.000 de oameni, ajutat și de o oaste din Transilvania condusă de Albert Király, a ales locul favorabil de luptă la Călugăreni, pe apa Neajlovului. Folosind cu pricepere terenul (râul, mlaștina, zona păduroasă) la 23 august 1595, datorită puterii exemplului personal, Mihai Viteazul a avut o mare victorie.

Armata otomană retrasă spre Giurgiu se reorganizează. Domnul, pentru a evita o nouă luptă, se îndreaptă spre munți, așteptând ajutor de la Sigismund Báthory. Între timp, Sinan Pașa a ocupat orașul București, începând organizarea țării în pașalâc. Încercarea de organizare a pașalâcului a provocat o categorică opoziție a tuturor păturilor sociale și mai cu seamă a maselor țărănești.

În luna septembrie, 20.000 de ostași trimiși de Sigismund, împreună cu un contingent de artileriști toscani se unesc cu oastea refăcută a lui Mihai Viteazul. Ei eliberează Târgoviștea și-i urmăresc pe turci. Contraofensiva le-a fost ușurată și de loviturile date de masele populare cotropitorilor otomani. Ajunsă la Giurgiu, o mare parte din oastea otomană și-a găsit moartea în Dunăre. Aici, trupele unite ale Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei au zdrobit trupele turcești, care încercau să treacă Dunărea pe un pod de vase, au ocupat Giurgiu obținând o strălucită victorie. Această izbândă a însemnat asigurarea independenței Țării Românești. Victoria a dovedit că unirea eforturilor Țărilor Române este cheia succesului militar și temeiul păstrării neatârnării.

În perioada care urmează, în relațiile cu Poarta, Mihai Viteazul alternează negocierile cu politica de confruntare armată. Acțiunile lui sunt tot mai îndrăznețe și încununate de succes. În acești ani reapare însă și opoziția boierească, nemulțumită de domnia lui autoritară. Uneltirile de la Istanbul pentru a aduce un nou domn, comploturile boierești, năvălirile tătarilor, intențiile polonilor de a pune în scaun pe Simion Movilă, fratele domnului moldovean, precum și confruntările dintre imperiali și otomani în Ungaria, îl fac pe Mihai să-și dea seama că singura soluție posibilă este pacea cu turcii, recunoașterea domniei și a independenței țării. Mihai încheie pacea cu turcii în 1597, nu înainte de a fi întărit alianța cu Transilvania. Pacea cu Imperiul Otoman a fost determinată de politica nedecisă a Imperiului Habsburgic, de înscăunarea lui Ieremia Movilă, aliatul polonilor, în Moldova și de renunțarea lui Sigismund la tron în favoarea austriecilor. În aceste împrejurări pentru Țara Românească se prefigura o situație dificilă.

Convins că pacea cu Imperiul Otoman însemna de fapt un armistițiu, duce tratative cu Imperiul Habsburgic și semnează un tratat în 1598. Acesta a anulat pretențiile la suzeranitate ale principelui Transilvaniei, asupra Țării Românești. Mihai Viteazul s-a dovedit cu acest prilej un mare și iscusit diplomat, știind să deschidă noi posibilități de afirmare țării și planurilor sale de viitor. Introducerea în tratatul cu imperialii a clauzei domniei ereditare în familia domnului și a independenței țării mărturisesc gândurile politice ale marelui voievod.

Politica socială a lui Mihai Viteazul

Mihai a desființat, în condițiile externe, nu întotdeauna favorabile, și a presiunii boierimii, dreptul la liberă strămutarea țăranilor, legându-i de glie (1595-1596). Documentele afirmă că țăranul „care pe unde va fi acolo să fie rumân veșnic, unde se va afla”. Au fost transformați în șerbi și unii țărani liberi și orășeni, retrași din fața pericolului otoman în timpul războiului și așezați pe pământurile boierești. Prin acest act, Mihai a servit interesele boierimii, clasă din care făcea și el parte. A urmărit în aceeași vreme întărirea puterii centrale, asigurarea de venituri boierimii și domniei în vederea susținerii politicii de independență.

Necesitatea unirii Țărilor Române

Situația politică a țării părea pentru un moment parțial consolidată. La scurtă vreme însă politica oscilantă și nehotărâtă a lui Sigismund aduce pe tronul Transilvaniei pe cardinalul Andrei Báthory, sprijinitor al politicii poloneze. Aceasta a însemnat renunțarea la politica de independență față de otomani. În aceeași vreme apropierea de Polonia deschidea calea lui Simion Movilă spre tronul Țării Românești. Momentul istoric impunea o soluție imediată, hotărâtă, fiindcă dominația poloneză înseamnă anularea rezultatelor politice obținute de Mihai Viteazul. Era amenințată independența Țării Românești și de asemenea sistemul politic întemeiat de alianța Țărilor Române. Cu atât mai mult, cu cât Andrei Báthory a adoptat o politică hotărât dușmănoasă față de Mihai, cerându-i recunoașterea suzeranității, apoi părăsirea țării.

Conștient de destrămarea coaliției antiotomane, Mihai și-a dat seama că, în aceste împrejurări politice deosebite, numai unirea Țărilor Române, sub o singură cârmuire, mai putea salva independența obținută cu atâtea sacrificii.

Unirea Țărilor Române sub conducerea lui Mihai Viteazul

Mihai Viteazul ca și împăratul Rudolf dorea înlăturarea lui Andrei Báthory și scoaterea Transilvaniei din sistemul politic polono-turc. Pentru aceasta trebuiau luate măsuri energice. Mihai Viteazul are meritul istoric de a fi luat singur hotărârea înlăturării lui Andrei Báthory. În fruntea unei armate Mihai trece prin pasul Buzăului (14 octombrie 1599) pătrunzând în Brașov. A doua coloană adusă din Oltenia de boierii Buzești și de banul Udrea a pătruns în Transilvania prin pasul Turnu Roșu. Cele două armate au făcut joncțiunea la Tălmaciu, lângă Sibiu. Mihai Viteazul dispunea acum de peste 20.000 de ostași.

Bătălia cu oștirea lui Andrei Báthory s-a dat la Șelimbăr, lângă Sibiu (28 octombrie 1599). În sprijinul lui Mihai Viteazul au venit și vreo 2.000 de secui, conduși de Moise Székely. Lupta s-a sfârșit cu o strălucită victorie a lui Mihai. Acest succes a însemnat trecerea Transilvaniei sub stăpânirea sa. Victoria lui Mihai Viteazul a contribuit la declanșarea unor puternice răscoale țărănești îndreptate împotriva feudalilor. Iobagii – spun izvoarele – începură să se miște „întemeindu-se pe încrederea ce le-o da un principe de nația lor”. La 1 noiembrie, primit cu mult alai, domnul a intrat în Alba Iulia, capitala Transilvaniei.

După ce dieta l-a recunoscut ca principe, Mihai a luat măsuri menite să consolideze unirea celor trei țări. Deși a menținut dieta, el a subordonat-o politicii domnești. A introdus boieri munteni în Consiliul principatului; Teodosie Rudeanu a fost numit logofăt pentru ambele țări; a numit în cetățile Transilvaniei căpitani, dintre oamenii lui de încredere; a dat porunci în limba română; a făcut danii pe seama nobilimii române. În aceeași vreme a obligat dieta să acorde drept de pășunat satelor românești și scutirea de robotă preoților români. A întărit secuilor vechile libertăți, ca unora „ce au oștit pentru binele obștimii creștinești”, adică împotriva turcilor. Toate aceste măsuri au arătat tendința de unificare politică a celor două țări române. Încercarea de a introduce administrația românească și în general politica lui Mihai Viteazul au nemulțumit nobilimea și au înrăutățit raporturile cu împăratul.

Pentru crearea frontului comun antiotoman al celor trei țări românești, trebuia înlăturat Ieremia Movilă, supus polonilor, tributar turcilor și dușman al lui Mihai. În primăvara anului 1600, o armată condusă de Mihai Viteazul a trecut pin pasul Oituz înaintând pe Trotuș, iar alta prin pasul Rodna, sub conducerea lui Baba Novac. Din sud, din Țara Românească, înainta oastea condusă de Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai. Oștile moldovene au trecut de partea gloriosului domn, ușurându-i biruința. După trei săptămâni, toată Moldova se afla sub stăpânirea lui Mihai. Pentru prima dată în istorie cele trei Țări Române erau unite sub aceeași cârmuire. De acum înainte, Mihai se va intitula „domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”.

Înfăptuirea unirii politice a Țărilor Române de către Mihai Viteazul, în condițiile politice ale epocii, a răspuns unei necesități istorice. Ea venea ca o încoronare a unei îndelungi evoluții istorice, la care au colaborat o seamă de factori istorici. În primul rând, faptul că Țările Române, pe deasupra separatismul politic, reprezentau o singură civilizație, creație a poporului român, unitar prin limbă, cultură și religie. Ideea o exprimau boierii munteni într-o scrisoare în care cereau de a fi la un loc cu Țara Moldovei, fiindcă „suntem toți de o limbă și o lege”. Deci în societatea românească a evului mediu exista o limpede conștiință de neam. În al doilea rând, legăturile economice dintre Țările Române în evul mediu au creat premisele acestei unificări.

În sfârșit, solidarizarea Țărilor Române în lupta antiotomană de-a lungul istoriei medievale, de la Mircea cel Bătrân la Iancu de Hunedoara și Ștefan cel Mare a contribuit la cristalizarea ideii unirii. Dacă la acestea adăugăm evenimentele recente, victoria de la Călugăreni prin forța armată a celor trei țări românești, avem prezente temeiurile hotărârii lui Mihai Viteazul și ale marii lui înfăptuiri.

Intervenția străină împotriva unirii

Strălucita realizare politică a lui Mihai Viteazul a stârnit nemulțumirea dușmanilor externi și interni. Formarea unui stat puternic nu era pe placul habsburgilor, polonilor și turcilor, fiecare urmărind să stăpânească Țările Române. Nobilimea transilvăneană submina realizarea lui Mihai Viteazul, văzându-și amenințate privilegiile economice și politice.

În lipsa lui Mihai din Transilvania, nobilimea s-a răzvrătit și a trecut de partea generalului imperial Gheorghe Basta, depunând jurământ împăratului la Turda. În fața acestei situații, Mihai înfruntă oastea nobilimii și a lui Basta la Mirăslău, lângă Aiud (18 septembrie 1600). Înfrânt se retrage spre Făgăraș. În Moldova, polonezii îl readuseră pe Ieremia Movilă, continuându-și apoi înaintarea în Țara Românească, pentru instalarea lui Simion Movilă.

Cu oastea sa, pentru a preîntâmpina acțiunea polonezilor, Mihai a trecut munții, dar a fost înfrânt. În aceste condiții, domnul se îndreaptă spre Curtea imperială, pentru a-i solicita ajutor împăratului. Mihai Viteazul ajunge foarte curând la înțelegere cu împăratul, deoarece nobilimea se răsculase împotriva reprezentanților împărătești, proclamându-l principe pe Sigismund Báthory.

Astfel, oastea lui Mihai și oastea lui Basta pornesc la înlăturarea lui Sigismund. Între timp, boierii Buzești au alungat din țară pe Simion Movilă și oastea polonă. Lupta cu Sigismund Báthory s-a dat la Guruslău, lângă Zalău (la 3 august 1601). Sigismund fiind înfrânt, Mihai era din nou domn al Țării Românești și stăpânea în Transilvania. El putea de acum să continue opera de consolidare a unirii. Basta, dominat de ambiții proprii, fiind convins și de adeziunea curții imperiale care dorea Transilvania pentru imperiu, a pus la cale asasinarea lui Mihai, săvârșită la 9 august 1601, în tabăra de lângă Turda.

Însemnătatea națională și internațională a domniei lui Mihai Viteazul

Mihai Viteazul a fost una din marile personalități ale istorie noastre din toate timpurile. Militar înzestrat cu calități excepționale, a fost și un diplomat care a știut să aprecieze momentele istorice grave pe care le traversa țara. Soluțiile sale dovedesc un atașament pentru ideea de apărare a civilizației europene, pe care o și exprimă, continuând firul istoriei românești. În acest sens, nu numai că s-a integrat Ligii creștine, dar a asociat țelurile acesteia elementul eliberării popoarelor din Balcani de sub dominația otomană, cu gândul la independența acestora. A recâștigat independența Țărilor Române și a fost înfăptuitorul primei uniri politice din istoria poporului Român. Unirea a fost un fapt obiectiv, necesar, așa cum vor fi și împlinirile ulterioare.

Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Mihai Viteazul – domnul Țării Românești (1593-1601)