Ștefan cel Mare – domnul Moldovei (1457-1504)

Ștefan cel Mare - domnul Moldovei (1457-1504)
Sursă imagine: wikimedia.org

Ștefan cel Mare (Ștefan al III-lea) (n. 1438-1439 – d. 2 iulie 1504) a fost domnul Moldovei între anii 1457-1504 și primul domnitor care deschide în istoria poporului român una dintre cele mai strălucite pagini de la întemeierea statelor feudale. De-a lungul unei domnii de aproximativ 50 de ani marele domn a făcut din Moldova un factor însemnat al relațiilor internaționale în această parte a Europei. Prin activitatea sa remarcabilă în sfera politicii externe, Ștefan cel Mare a inaugurat o nouă eră a afirmării internaționale a Moldovei, care s-a impus marilor puteri vecine prin acțiuni politice independente. Moldova datorită rolului politic pe care și l-a asumat în condițiile reluării ofensivei otomane și-a câștigat, dimpreună cu marele ei domn, un prestigiu internațional care a atras prețuirea și alianța unor mari puteri, angajate în confruntarea antiotomană. Numele său a fost timp de mai bine de un sfert de secol, din momentul angajării Moldovei în războiul împotriva cuceritorului Constantinopolului, rostit cu admirație și teamă. Capetele încoronate i-au căutat alianța, dușmanii l-au privit cu respect, iar umaniștii au fixat pentru posteritate imaginea acestui mare domnitor. Umanismul polonez Jan Dlugosz i-a recunoscut meritul marilor victorii și dreptul de a i se încredința funcția de comandant și conducător al cruciadei antiotomane. Virtuțile sale s-au dovedit excepționale și ca organizator de țară, ca domn care a știut să adune în jurul puterii centrale forțele sociale capabile s-o susțină.

Cadrul internațional al domniei lui Ștefan cel Mare

Domnia lui Ștefan cel Mare (1457-1504) s-a desfășurat, încă de la început, în condițiile rivalității dintre cele trei mari puteri, Ungaria, Polonia și Imperiul Otoman, care deopotrivă, aspirau la dominația Moldovei. Îndeosebi rivalitățile polono-maghiare aveau în vedere stăpânirea marilor drumuri comerciale și a însemnatelor puncte economice din zona Mării Negre. La acestea se adaugă politica Imperiului Otoman de dominație a Mării Negre și a întregii regiuni. Aceste rivalități se manifestă în politica de stăpânire a Moldovei, fie în forma exercitării suzeranității, fie în încercarea de dominație efectivă. Începând cu anul 1456, în vremea lui Petru Aron, când Moldova intră sub suzeranitatea otomană și plătește tribut, dificultățile sporesc întrucât Ungaria și Polonia încercau să o mențină în sfera politicii lor și chiar să-și exercite dominația asupra ei.

În aceste împrejurări politice își începe domnia Ștefan cel Mare.

Începutul domniei

Ștefan cel Mare intră în Moldova având sprijinul domnului Țării Românești, Vlad Țepeș, dar și ajutorul forțelor sociale moldovene în special al celor din Țara de Jos, nemulțumiți de politica lui Petru Aron. Cronica moldo-germană subliniază clar: „Ștefan vodă, un fiu al lui Bogdan Vodă, …veni cu putere mică, cu munteni și cu Țara de Jos, la vreo 6000 de oameni”. Acestora li se alăturau mari boieri-dregători, ca Șendrea, portarul Sucevei, oastea de călăreți, toți acei care fuseseră nemulțumiți de închinarea țării față de turci. Confruntarea cu Petru Aron a avut loc la Doljești pe Siret, în Țara de Jos și s-a sfârșit cu victoria tânărului domn. După victorie Ștefan cel Mare a fost proclamat domn, pe locul numit Direptate, având adeziunea „țării”, adică a marii adunări. Astfel a început o nouă domnie, lungă și bogată în fapte.

Politica internă

După neîntrerupte lupte dinastice, care i-au irosit forțele de-a lungul unui sfert de veac, țara a avut de suferit consecințele politicii marii boierimi, care sfârșise prin a o închina turcilor. Marea boierime a reușit să ajungă o forță socială care domina, prin averile ei importante, viața politică. Prima grijă a noii domnii a fost întărită puterii centrale și deci emanciparea politică de sub tutela marii boierimi. Aceasta era o condiție principală pentru realizarea independenței față de puterile înconjurătoare. Prin tratativele pe care le poartă cu boierimea care sprijinea pe Petru Aron, caută să elimine orice motiv de nemulțumire. El a știut să înlăture, la momentul potrivit, elemente din marea boierime opusă politicii sale. Așa a procedat după lupta de la Baia cu boierii trădători.

Ștefan cel Mare a încercat însă și a reușit să creeze o bază materială forțelor sociale și politice sprijinitoare ale domniei. El a reconstituit domeniul domnesc și a limitat posibilitățile de acumulare a pământurilor de către marea boierime. În schimb a făcut danii numeroase micii boierimi, țărănimii libere pe care se întemeia efortul său militar.

În același timp el a intervenit cu măsuri înțelepte în reorganizarea organelor de guvernare: a întărit sfatul domnesc, în care un loc dominant îl aveau dregătorii numiți de domn; a acordat un loc important pârcălabilor (reprezentanți ai domniei în orașe) în sfat, încredințându-le atribuții administrative, judiciare și militare. De la începutul domniei a avut în vedere importanța orășenimii în viața țării, preocupându-se de crearea unor condiții necesare prosperității economice. Astfel de-a lungul timpului el a creat o bază socială mai largă puterii centrale, constituită din dregătorii domnești, din mica boierime, orășenime și țărănimea liberă.

Un rol deosebit în politica internă a statului l-a avut armata și sistemul de apărare al țării. Modul de organizare al armatei în vremea lui Ștefan cel Mare se oglindește atât în politica socială cât și în țelurile politice pe care le-a urmărit. Armata a constituit una din principalele preocupări ale domniei; ea se baza pe forțele sociale favorabile politicii de centralizare: boierimea mică, orășenimea, țărănimea liberă. Astfel locul detașamentelor marilor boieri este luat de unitățile de cavalerie ale micilor boieri și țăranilor liberi. Izvoarele străine subliniază rolul masiv al țărănimii în câștigarea victoriilor. Participarea țărănimii se explică prin măsurile sociale luate de domnie și care fereau țărănimea de tendințele acaparatoare ale marilor boieri.

Un rol, de prim ordin, în sistemul de apărare l-au avut cetățile Suceava, Neamț etc. cărora le-a acordat întreaga atenție, consolidând sistemul de fortificații. Rolul cetăților este relevant și de locul pe care îl ocupă între dregătorii țării, portarul de Suceava.

Epoca lui Ștefan cel Mare este una dintre cele mai strălucite sub aspectul vieții economice. Controlând marile drumuri comerciale și orașele care s-au dezvoltat de-a lungul lor, politica economică a lui Ștefan are în vedere prosperitatea orășenimii moldovene. Astfel marele comerț care se îndrepta spre Chilia și Cetatea Albă face din orașele moldovene centre internaționale ale schimburilor de produse. Domnia a continuat politica economică a lui Alexandru cel Bun simulând comerțul prin sistemul de privilegii pe care le acordă negustorilor din Liov și Brașov, precum și prin protejarea negustorilor locali. Încă de la începutul domniei Ștefan cel Mare anunță pe negustorii brașoveni despre intențiile domniei de a relua legăturile economice. El le reînnoiește în 1458 privilegiul obținut de la Alexandru cel Bun, acordându-le libertatea de a umbla „prin toată țara… și prin cetăți și prin târguri, ca să-și vândă marfa lor”. Aceeași politică se remarcă și față de comerțul polonez, astfel că domnul reînnoiește vechiul privilegiu pe seama negustorilor lioveni. Relațiile economice ale Moldovei și cu alte centre comerciale se extind astfel că în 1475 el acordă un act pentru toți negustorii din Ungaria.

Măsurile lui Ștefan cel Mare oferă posibilitatea de participare a negustorilor moldoveni la comerțul internațional. Moldova cunoaște, în consecință, o intensivă viață economică, care se exprimă în dezvoltarea și prosperitatea orașelor.

Politica externă

În timpul lui Ștefan cel Mare politica externă se desfășoară în directă legătură cu raportul de forțe dintre marile puteri, dar și cu țelurile politice pe care și le-a propus de la începutul domniei.

O primă etapă a politicii externe moldovene are în vedere emanciparea de sub suzeranitatea Ungariei și Poloniei. Ștefan reușește să-l îndepărteze pe Petru Aron din Polonia și să încheie o convenție în 1459, prin care se stabilește pacea, domnul obligându-se, pentru moment, la acceptarea suzeranității polone. Prin această înțelegere Moldova se îndepărta de Ungaria și în general de politica lui Matei Corvin care avea intenția de a perpetua controlul asupra Moldovei prin azilul pe care l-a acordat lui Petru Aron și prin stăpânirea Chiliei. Ștefan, în timpul evenimentelor din Țara Românească, în 1462, atacă chilia pe care o și cucerește în 1465, eliminând în acest mod un reazem al dominației maghiare în Moldova. Drept urmare are loc campania lui Matei Corvin din 1467 în Moldova și înfrângerea sa la Baia. Victoria lui Ștefan cel Mare a însemnat de fapt eșecul opoziției boierești în interior și emanciparea cu forța armelor de sub pretențiile de dominație ale Ungariei. Ștefan continuă după această reușită să-și întărească legăturile cu Polonia. Datorită unei politici clarvăzătoare, care a știut aprecia și profita de conjuncturile politice, domnul așază relațiile pe o bază nouă, asigurând Moldovei libertatea de acțiune.

O a doua etapă a politicii externe a lui Ștefan cel Mare o constituie luptele cu turcii. Încercarea Imperiului otoman de a pune stăpânire pe Caffa (stăpânire a Genovei la Marea Neagră), pe Mangop și pe hanatul Crimeei, pe Chilia și Cetatea Albă, creează o nouă situație periculoasă pentru Moldova sub aspect militar și economic. Țelul politicii lui Ștefan cel Mare se îndreaptă, de acum, spre contracararea politicii otomane prin sprijinul pe care îl acordă stăpânirilor genoveze, Mangopolului și tătarilor. În aceeași vreme a încercat să exercite un control asupra regiunilor de la Dunărea de Jos, mai ales asupra Țării Românești, unde Radu cel Frumos era un exponent al Imperiului Otoman. Ștefan a închegat un sistem de alianțe cu forțele antiotomane, cu Veneția, care purta din 1463 un lung război cu turcii pentru stăpânirea Mării Egee și prin intermediul republicii venețiene cu statul turcmen din Asia.

Acțiunea antiotomană o începe în Țara Românească. După înfrângerea lui Radu cel Frumos la Soci (1471), Ștefan impune un domnitor credincios politicii antiotomane, pe Laiotă Basarab. El rupe legăturile cu Poarta Otomană și încetează să mai plătească tribut. Prin aceasta se deschide lupta cea mare, Ștefan cel Mare integrându-se ferm sistemului de alianțe antiotoman, fapt ce plasează Moldova în avangarda politicii europene, ca factor esențial al luptei împotriva Imperiului Otoman.

Principiile politicii externe au fost expuse cu limpezime de Ștefan cel Mare în actele diplomatice care exprimă gândirea politică a marelui domn. Ele pot fi rezumate astfel: independența țării și apărarea civilizației europene. Ștefan, conștient de poziția geografică a Moldovei, a considerat-o „o poartă a creştinătăţii”, adică a civilizației Europei. Mijloacele utilizate au fost sistemul de alianțe cu țările europene care se opuneau expansiunii otomane și lupta armată.

Lupta antiotomană sub conducerea lui Ștefan cel Mare

Refuzul tributului și încercarea de a scoate Țara Românească din sistemul otoman, determină campania din 1475. Sultanul trimite împotriva Moldovei pe Soliman Pașa în fruntea unei armate covârșitoare ca număr. Armatei otomane i s-a alăturat și Laiotă Basarab, domnul Țării Românești, trecut de partea turcilor. Ștefan cel Mare a ridicat vreo 40.000 de oameni „țărani luați direct de la plug”. Acestora li se adăugară 5.000 de secui, 1.800 de transilvăneni și vreo 2.000 de polonezi. Aplicând tactica clasică a terenului pustiit, lipsindu-l pe dușman de orice posibilitate de aprovizionare, moldovenii s-au retras spre nord. Locul ales de Ștefan pentru bătălie era situat la confluența Racovei cu Bârladul, în fața orașului Vaslui. Locul nu îngăduia desfășurarea numeroasei oștiri turcești. Era o vreme de dezgheț, cu ceață groasă. În dimineața zilei de 10 ianuarie 1475, turcii au fost lăsați să înainteze pe drumul desfundat, după care s-a trecut la atac. Un detașament moldovenesc i-a atacat frontal. Al doilea din flanc, iar al treilea a acționat puternic din spate, zdrobindu-i pe turci. Soliman s-a retras în derută. Urmărirea a durat 4 zile. Victoria moldovenilor la Vaslui a fost cea mai strălucită biruință a lui Ștefan cel Mare împotriva turcilor.

Lupta de la Vaslui
Lupta de la Vaslui

Ștefan cel Mare și-a dat seama că sultanul nu va renunța la gândurile sale de a ocupa Moldova. De aceea, încearcă să obțină sprijin militar și diplomatic în cazul unui nou atac. La 12 iulie 1475 a încheiat cu Matei Corvin un tratat de alianță orientat împotriva turcilor. Imediat, sub impulsul marii victorii, Veneția trimite la Suceava o misiune diplomatică permanentă, prima de acest fel în Țările Române, cu scopul de a strânge legăturile cu Moldova. „Nu e nimeni – scrie Senatul venețian – care să nu înțeleagă cât de mult poate influența Ștefan desfășurarea evenimentelor, atât într-un sens cât și într-altul”.

Sultanul acționează hotărât în Crimeea, ocupă Caffa, Mangopul, aducând sub controlul Imperiului Otoman Hanatul tătarilor de aici. Se făceau pregătiri pentru a înfrânge Moldova și a o scoate din sistemul de alianță antiotoman.

În vara anului 1476 sultanul însuși, în fruntea unei mari armate a pornit spre Moldova, poruncind și tătarilor să atace dinspre răsărit. Ștefan a fost nevoit să-i lase pe răzeși să-și apere gospodăriile, rămânând în fața turcilor cu numai 12.000 de oameni. A aplicat aceeași tactică a pustiirii retrăgându-se în pădurile de pe Pârâul Alb, lângă satul Războieni, unde în iulie 1476 i-a întâmpinat pe turci. Cu tot eroismul de care au dat dovadă moldovenii, după lupte grele, copleșiți de numărul mare al invadatorilor, au fost nevoiți să se retragă. Turcii au ars Suceava și alte orașe, nu însă cetățile care au rezistat în totalitatea lor. Oștile otomane s-au răspândit prin țară, după jaf. La chemarea domnului, aproape 16.000 de oameni s-au adunat la oștire, atacându-i pe turci. Înfometați și hăituiți, turcii s-au îndreptat spre Dunăre în debandadă. Ștefan cel Mare i-a urmărit până la Dunăre, încât campania din 1476 s-a transformat într-o înfrângere pentru sultan. Fiindcă Laiotă Basarab trecuse de partea turcilor, oștile lui Ștefan și ale lui Matei Corvin, în toamna anului 1476, au pătruns în Țara Românească și l-au instalat ca domn pe Vlad Țepeș.

După victorie, în primăvara lui 1477, Ștefan trimite o ambasadă la Veneția și Roma pentru a determina o reluare a ofensivei antiotomane, prin antrenarea unor forțe puternice aliate. În această vreme Imperiul Otoman încheie pace cu Veneția (1479) și cu Ungaria (1483) iar Polonia duce o politică de neutralitate. În aceste condiții începe o nouă epocă în istoria relațiilor turco-moldovene. În 1484 turcii invadează Moldova, atacând-o pe apă și pe uscat, reușind să ocupe Chilia și Cetatea Albă, importante puncte economice și strategice din Moldova. Văzându-se singur în fața pericolului invaziei otomane în Moldova, Ștefan cel Mare, în 1485, la Colomeea, depune jurământul de omagiu regelui Poloniei Cazimir al IV-lea. Dar în loc de a-i da ajutor, acesta a încheiat în 1487, pace cu sultanul. Pentru a apăra libertatea Moldovei, în aceste împrejurări grele, Ștefan este nevoit să plătească Porții suma de 5000 de ducați. Umanistul italian Filippo Buonaccorsi, negociatorul păcii dintre Imperiul Otoman și Polonia nota „…iar românii după ce au respins armatele și încercările acesteia (ale puterii otomane) s-au închinat prin tratate nu ca învinși ci ca învingători”.

Noua orientare politică a Moldovei după sfârșitul domniei lui Ștefan

Astfel Moldova după ani de confruntări își reglementează raporturile la Poarta Otomană, păstrându-și independența. În aceste împrejurări noi, văzând ineficiența alianței cu Polonia întărește alianța cu Ungaria (1489), fapt ce anula angajamentele de la Colomeea. El a și obținut cetățile Ciceu și Cetatea de Baltă din Transilvania la care adaugă noi stăpâniri. În aceeași vreme s-a străduit să stăvilească puterea statului polono-lituanian în Europa centrală și răsăriteană. El luptă, împotriva expansionismului polon, cu Ioan Albert, regele Poloniei, care încearcă o invazie în Moldova în 1497. Înfrângându-i pe poloni la Codrii Cosminului, Ștefan se emancipează de suzeranitatea polonă. Tratatul pe care îl semnează Ștefan cel Mare cu Polonia în iulie 1499 consemnează independența Moldovei, recunoscută deopotrivă atât de regele Ungariei cât și de cel al Poloniei.

Personalitatea lui Ștefan cel Mare și însemnătatea domniei

În istoria României domnia lui Ștefan cel Mare a fost una dintre cele mai strălucite, care a asigurat independența Moldovei în fața marilor puteri. Bun organizator de țară, a întărit instituția domnească prin politica de centralizare, bazându-se pe mica boierime, orășeni și țărănimea liberă. A consolidat celelalte instituții ale țării, îndeosebi armata, a întărit cetățile Moldovei, alcătuind un puternic sistem defensiv. Ca diplomat a dovedit cea mai mare clarviziune îndreptându-se spre alianța cu puterile antiotomane, din apus și răsărit, vădind mobilitatea politică a unui principe din epoca Renașterii. Îmbinând diplomația cu efortul militar a reușit să anuleze politica marilor puteri și să impună independența statului moldovean. În vremea lui, datorită politicii interne și externe, Moldova se afirma ca o putere însemnată în politica acestei părți de lume. Moldova ajunge la o mare înflorire economică, datorită sprijinului pe care l-a acordat forțelor sociale, antrenate în creația materială. Înflorirea civilizației moldovene și prestigiul domniei se exprimă în actele de cultură care mărturisesc o epocă de apogeu.

Rolul Țărilor Române în stăvilirea înaintării otomane spre Europa centrală

Secolul al XV-lea rămâne înscris în istoria europeană ca un secol al efortului românesc în apărarea civilizației europene. Faptul este mărturisit de izvoarele contemporane care sunt unanime în elogia eforturilor militare ale lui Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare. Țările Române au desfășurat în prelungirea luptei antiotomane purtată de Mircea cel Bătrân un efort constant de-a lungul unui veac întreg, în care se pot distinge trei etape principale: vremea lui Iancu de Hunedoara, a lui Vlad Țepeș și aceea ilustrată de Ștefan cel Mare. În primul caz principalul rol l-a avut voievodul Transilvaniei, care a contribuit prin resursele sale umane și materiale, alături de alte popoare ca maghiarii, albanezii, sârbii și bulgarii, la ofensiva antiotomană. În a doua, pe urmele politicii lui Iancu de Hunedoara se angajează, în cadrul unor mai largi alianțe europene, lupta antiotomană a lui Vlad Țepeș. În a treia se afirmă rolul Moldovei, prin personalitatea exemplară a lui Ștefan cel Mare. Astfel Țările Române au reușit printr-un efort de durată să îndepărteze pericolul transformării lor în pașalâcuri, dar în același timp să stăvilească pentru un timp pătrunderea turcilor în Europa centrală. Prin aceasta românii au adus o contribuție strălucită la istoria Europei. Ei au fost apărători ai civilizației europene.


Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Ștefan cel Mare – domnul Moldovei (1457-1504)

%d blogeri au apreciat: