Opera lui Ion Luca Caragiale

Opera lui Ion Luca Caragiale

Opera lui Ion Luca Caragiale constituie o vastă frescă a societății timpului. În comedii este înfățișat mediul orășenesc (O noapte furtunoasă, Conul Leonida față cu Reacțiunea, O scrisoare pierdută), scriitorul criticând moravurile vieții politice și familiale (necinstea, incultura, orgoliul) ale unor elemente ale burgheziei din societatea românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Schițele completează tabloul cu unele aspecte noi, extinzând sfera și asupra începutului secolului al XX-lea. Singura sa dramă, Năpasta, a cărei acțiune este plasată în mediul rural, se distinge prin profunzimea cu care e înfățișat sufletul țăranului român.

Caragiale prezintă în comediile sale nu numai moravurile vremii, ci și o serie de tipuri reprezentative, cu însușirile lor particulare bine conturate.

Jupân Dumitrache, personajul central al piesei O noapte furtunoasă, cherestegiu și căpitan în garda civică, este dominat de orgoliul său de proprietar. El îi detestă pe funcționari, pe care îi numește: „scârța-scârța pe hârtie”, „mațe-fripte” și „coate-goale„.

Rică Venturiano, arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept și publicist, se îndrăgostește de Zita, cumnata lui Dumitrache. Din greșeală, Rică Venturiano nimerește în camera Vetei, soția lui Dumitrache, fapt care avea să-l coste scump, dacă nu era recunoscut de ipistatul Nae Ipingescu. Aflând că Rică este autorul articolului din Vocea Patriotului Național, Dumitrache consimte la căsătoria celor doi tineri.

Elocvența, în ce privește nivelul politic al unor reprezentanți ai burgheziei, este interpretarea articolului lui Rică de către cei doi prieteni: Jupân Dumitrache și Nae Ipingescu. Astfel, în stilul său semidoct, Rică Venturiano scrie că „nu trebuie a mânca (de la francezul manquer, a lipsi) de la datoriile ce ne impun solemnamente pactul nostru fundamental, sfânta Costituțiune„, la care Nae Ipingescu conchide că e vorba ca nimeni să nu mănânce din sudoarea poporului („…să nu mai mănânce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine și ca dumneata, care suntem din popor…„).

O întorsătură mai gravă iau lucrurile atunci când în articol se pomenește de sufragiu universal (vot universal). Întrucât înainte fusese vorba de „mâncare„, „masă„, cei doi prieteni interpretează noțiunea cunoscută de ei ca sufragiu (cel care servește la masă).

Spre deosebire de Dumitrache, conul Leonida nu urmărește să urce până în vârful ierarhiei sociale. El este un pensionar cu păreri politice hotărâte, pe care le exprimă cu orgoliu în fața soției sale, coana Efimita. Conul Leonida se războiește cu reacțiunea, dar are idei haotice, care trădează lipsa lui de cultură.

Actul de la 11 februarie 1866, care, prin răsturnarea lui Cuza, a însemnat începutul compromisului dintre burghezie și moșierime, e socotit de Leonida drept revoluție. Culmea ridicolului e atinsă de părerile lui Leonida cu privire la republică: „mai întâi și-ntâi că dacă e republică, nu mai plătește niminea bir… Al doilea că fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate„.

Conul Leonida este poltron. Deșteptându-se din somn în zgomotele unor cheflii care treceau pe stradă, Leonida, înspăimântat, caută explicații în gazetă. Rândurile citite îi dezmint părerea că ar fi vorba de revoluție, întărindu-i convingerea că reacțiunea este aceea care îi periclitează liniștea și viața.

Slujnica Safta, sosită să facă focul, înștiințează pe conul Leonida și pe coana Efimita despre adevărata stare de lucruri.

Farsa D-ale carnavalului se bazează, mai ales, pe comicul produs de situațiile în care se află personajele.

Punctul cel mai înalt al dramaturgiei lui Caragiale, O scrisoare pierdută, este în același timp cea mai valoroasă comedie din literatura română.

Satira necruțătoare a moravurilor politice și familiale din ultimile decenii ale secolului trecut, comedia aduce în scena evenimentele legate de fixarea candidatului guvernamental în capitala unui județ de munte. Faptele sunt tipice pentru timpul în care Caragiale a conceput și a scris capodopera sa.

În O scrisoare pierdută partizanii a două grupuri politice aparținând claselor posedante se dușmănesc, se luptă și se împacă. Ridicolul lor este subliniat și mai mult prin inconsecvența dintre intransigența lor inițială și compromisul final la care ajung.

Zoe Trahanache, soția lui Zaharia Trahanache, șeful organizației locale a grupării politice guvernamentale, pierde o scrisoare de dragoste primită de la Ștefan Tipătescu, prefectul județului „prieten intim” a lui Zaharia Trahanache.

Scrisoarea este găsită de Un cetățean turmentat, de la care este smulsă de către Cațavencu, șeful unei grupări independente, prin mijloace neoneste. Cațavencu spera să fie ales deputat, amenințând pe Tipătescu cu publicarea scrisorii.

După ce încearcă zadarnic prin amenințări și promisiuni să capete documentul compromițător, Tipătescu se lasă convins de Zoe să propună candidatura lui Nae Cațavencu. La adunarea electorală care are loc în actul al III-lea, este propus însa Agamemnon Dandanache, candidat trimis de la centru.

În încăierarea care se produce între reprezentanții celor două grupări politice în urma acestei știri, Cațavencu își pierde pălăria, în căptușeala căreia se află scrisoarea.

Gasita de Un cetatean turmentat, care fusese „impartitor la postie„, scrisoarea este restituita „andrisantului„, adica sotiei lui Trahanache. Pe de altă parte, Trahanache descoperă o poliță falsificată de Cațavencu.

Pierzând nu numai orice șansă de a fi ales deputat, dar riscând chiar să fie făcut răspunzător pentru falsificarea poliței, Cațavencu acceptă situația umilitoare de a conduce manifestația organizată pentru sărbătorirea lui Agamita Dandanache.

În 1901 apare volumul de schițe intitulate Momente. La apariția lui, George Ranetti exclamă entuziasmat: „Nu momente, maestre, ci <<monumente>> trebuie să botezi admirabilul volum„. Într-adevăr, cu alte mijloace decât cele din O scrisoare pierdută, Caragiale surprinde aspecte izolate, din conexarea cărora putem reface imaginea societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Deși apreciat în primul rând ca autor dramatic și creator al Momentelor, Ion Luca Caragiale a scris și nuvele remarcabile. La o cercetare mai atentă acestea se pot clasifica în psihologice și fantastice. Nuvelele scrise de I.L. Caragiale sunt: O făclie de Paște, Păcat, În vreme de razboi, La hanul lui Mânjoală, Calul dracului, Kir Ianulea, Abu-Hassan, Două loturi.

Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Opera lui Ion Luca Caragiale