Victoria cucuruzului
Victoria cucuruzului
Creşterea treptată a suprafeţei culturii de porumb de pe glob îşi are explicaţia în productivitatea sa la hectar, care depăşeşte pe aceea a tuturor cerealelor.
Se pare că patria porumbului este Meicul de unde el s-a răspândit mai întâi în toate ţinuturile în care europenii au pus porumb, după călătoria lui Columb.
El a fost una din principalele surse de hrană pentru aztecii din Mexic, mayaşii din America Centrală, incaşii din Peru şi chibhaşii din Columbia. Zeiţa Chicome Couad, echivalentul zeiţei romane Ceres, era reprezentată purtând ştiuleţi de porumb în mâini iar în Hiawatha, cea mai inimoasă legendă a triburilor indiene, este înfăţişat sub chipul viteazului Mondamin pe care Hiawathci trebuie să-l învingă, smulgându-i veşmântul galben-verde, precum şi podoaba de pe cap, acoperindu-i trupul cu pământ.
În anul 1948, la Bat Cave (New Mexico), Herbert Dick descoperă într-un strat gros de gunoaie, la diferite niveluri, ştiuleţi de porumb. Pe măsură ce săpăturile mergeau mai adânc, ştiuleţii deveneau tot mai mici. In fundul gropii, unde carbonul radioactiv indica o vechime de 5 600 ani, ştiuleţii aveau doar 1,8-2,5 cm lungime.
Şase ani mai târziu, în oraşul Mexico, în timpul unor săpături efectuate la 70 m adâncime, s-a constatat prezenţa ştiuletelui fosil de porumb sălbatic, a cărui vârstă a fost estimată la 60 000 de ani. In acea perioadă nu numai că nu exista porumb cultivat, dar oamenii încă nu ajunseseră din Asia în continentul american.
Aceasta înseamnă că sălbaticul Mondamin – maisul – creştea din cele mai vechi timpuri pe teritoriul Mexicului.
În Europa, porumbul se pare că a fost adus în anul 1519, de către conchistadorul Hernando Cortez. Din Europa porumbul trece in Asia (ajungand in China prin 1570) şi apoi în Africa (Guineea) cu ajutorul portughezilor.
În ţara noastră el pătrunde în anul 1625 în Muntenia şi în anul 1673, în Moldova, ca urmare a legăturilor cu Turcia, iar în Transilvania în 1630-1648.
În Principatele Române, această plantă a fost repede acceptată de agricultori, deoarece condiţiile climatice îi erau favorabile, gustul era plăcut, utilizările mai largi, iar Poarta Otomană nu impunea restricţii ca la grâu, care era un monopol turcesc.
Utilizarea porumbului este variată. La început se folosea mai mult ca aliment, la prepararea unor mâncăruri naţionale.
Treptat, el a ajuns o plantă universală, la fel ca şi bananierul, de la care orice parte este folosită. Indienii fac din polenul de porumb o supă gustoasă, iar din paniculele fragede ale inflorescenţei o salată specială. Boabele sunt folosite întregi, sub formă de crupe (floricele), sau măcinate (mălai).
Din ele se prepară fulgi de porumb, amidon, glucoza cristalizată, melasă, alcool, bere, ulei vegetal, înzestrat cu proprietatea de a reduce colesterolul din sânge, ceea ce îl recomandă ca un produs curativ. De altfel, mătasea de porumb este folosită atât în medicina empirică cât şi în cea ştiinţifică, sub formă de ceaiuri, prafuri si tablete.
Porumbul este şi o valoroasă plantă de cultură furajeră şi tehnică. Tulpinile sale (cocenii) se însilozează pentru a fi apoi dat spre hrana animalelor.
Amilaza obţinută din boabele de porumb s-a dovedit a fi un foarte bun material pentru producţia de pelicule fotografice şi cinematografice, ori ţesături sintetice.
Unele soiuri sunt folosite penlru industria maselor plastice, a foliilor sintetice, a celofanului. Pănuşele sunt folosite pentru fabricarea hârtiei, a pălăriilor, a coşurilor.
In ţara noastră, porumbul reprezintă cea mai răspândită cultură de cereale.
O exepediţie ştiinţifică a descoperii, cu ani în urmă, într-o regiune muntoasă din Mexic, Sierra de Mazallan, o plantă perenă cu însuşiri deosebite.
Este vorba de o varietate de leosinl, plantă presupusă a fi strămoşul porumbului. Specia descoperită, numită de oamenii de ştiinţă Zea diploperennis, preferă soluri umede şi răcoroase.
Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris
