Eroziunea torențială

Eroziunea torențială se realizează în urma ploilor si topirii zăpezilor care duc la scurgeri masive pe versanții munților, dealurilor și câmpiilor. lăsând în urmă șanțuri scurte și adânci.

Torenții sunt văi scurte, cu pereți abrupți și cu ape temporare. Ei se formează pe pantele mari ale dealurilor și munților. Au o mare putere de eroziune în adâncime și de transport a materialelor rupte de ei.

La un torent se disting trei părți: bazinul de recepție sau de alimentare, canalul de scurgere și conul de depunere.

Bazinul de recepție este suprafața de pe care torentul își adună apele. El este format din numeroase șanțuri (râpe) ce adună apa de ploaie și din zăpezi într-un șanț colector.

Canalul de scurgere este șanțul colector, jgheabul, prin care se scurg apele adunate în bazinul de recepție. El este adevăratul torent.

Conul de depunere se formează la capătul jgheabului, unde se termină panta. Aici se depun materialele rupte și transportate de torent, în ordinea următoare: bolovanii mari se opresc în vârful conului, iar sfărâmăturile din ce în ce mai mici (pietrișuri și nisip) se depun spre baza lui.

Pe văile torenților, în timpul ploilor mari, apele se scurg în șuvoaie, măturând totul în cale. Cea mai mare parte din an, când nu plouă, valea torentului este seacă. fără apă.

Torenții sunt numeroși în regiunile despădurite. Ei ferăstruiesc dealurile și degradează terenurile. Pentru combaterea efectelor dăunătoare ale torenților se duce o adevărată luptă. Se fac baraje de-a lungul curmezișului lor, terase care frânează șuvoaiele apei și se împăduresc pantele. În România terenuri degradate de torenți se află mai ales în Podișul Moldovei, în Podișul Târnavelor și în Subcarpați.

Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică