Dacia și Dobrogea în timpul stăpânirii romane

Teritoriul Daciei n-a ajuns în întregime sub stăpânirea romană. Ținuturi ca Maramureș, Crișana, nordul Moldovei n-au fost ocupate și au continuat să fie locuite de daci liberi. Chiar și din teritoriul ocupat, numai o parte a format noua provincie Dacia; sudul Moldovei, Câmpia Munteniei, Oltenia răsăriteană și colțul sud-estic al Transilvaniei au fost la început anexate Moesiei Inferioare.

Hotarele și organizarea Daciei romane

Vorbind despre hotarele Daciei romane, nu ne referim însă la primii ani după cucerire, ci la o perioadă ceva mai târzie, când toate teritoriile nord-dunărene cucerite și anexate definitiv făceau parte din această provincie. În cea mai mare parte a epocii romane, Dacia a cuprins Banatul, Transilvania propriu-zisă, Oltenia și o fâșie din vestul Munteniei; hotarul ei mergea de la Dunăre pe Tisa și pe Mureș, pe canale vestice ale Munților Apuseni, pe Someș, de-a lungul Carpaților orientali și meridionali până la Cumidava (Râșnov), trecând apoi prin pasul Bran și tăind în diagonală, până la Dunăre, partea apuseană a Munteniei.

Provincia Daciei creată de Traian cuprindea Transilvania propriu-zisă (dar fără colțul ei sud-estic dintre Olt și Carpați), Banatul și vestul Olteniei, restul teritoriilor cucerite fiind alipite Moesiei Inferioare. Dacia era o provincie imperială, adică subordonată direct împăratului, care o administra printr-un guvernator din ordinul senatorial, purtând titlul de legatus Augusti pro praetore.

La moartea lui Traian (117 e.n.), izbucnește în Dacia o răscoală a populației autohtone, combinată cu atacuri ale sarmaților. Noul împărat Hadrian (117-138) respinge atacurile și înăbușe răscoala, dar abandonează sudul Moldovei (cu excepția capului de pod de la Barboși) și cea mai mare parte a câmpiei muntene, greu de apărat; romanii mențin, totuși, un control militar asupra acestor regiuni. Din Oltenia întreagă și din colțul sud-estic al Transilvaniei el creează o provincie nouă, Dacia Inferioară, în timp ce restul Transilvaniei împreună cu Banatul formează Dacia Superioară (denumirile acestea s-au dat după cum provincia era așezată mai sus sau mai jos de Dunăre). Dacia Superioară (cu capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa) era condusă de un legatus Augusti pro praectore, în timp ce Dacia Inferioară (cu capitala la Drobeta) avea în frunte un procurator Augusti din ordinul cavalerilor, personaj de rang mai mic. Hadrian creează din partea de nord a Daciei Superioare o altă provincie, Dacia Porolissensis (cu capitala la Napoca), guvernată tot de un procurator.

Organizarea dată de Hadrian dăinuiește până la împăratul Marcus Aurelius (161-180). Acesta dă Daciei, în anii 168-169, în toiul războaielor împotriva marcomanilor și a aliaților lor, o organizare nouă: din cea mai mare parte a Daciei Superioare și din Dacia Inferioară el creează o singură provincie – Dacia Apulensis, iar în Banat înființează provincia Dacia Malvensis (după unii, Dacia Malvensis ar fi Oltenia). Acum, toate provinciile dacice (Dacia Apulensis, Porolissensis și Malvensis) sunt puse sub cârmuirea supremă a unui legatus Augusti pro praetore Daciarum trium. În vremea împăratului Severus Alexander (222-235) se instituie și un conciliu al celor trei Dacii, adunarea provincială care se întrunea la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Ulpia Traiana Sarmizegetusa
Ulpia Traiana Sarmizegetusa /Sursă: © Raimond Spekking / CC BY-SA 4.0

Apărarea Daciei

Fiind un bastion înaintat al Imperiului, adânc înfipt în lumea barbară, Dacia avea nevoie de trupe numeroase pentru apărarea ei. În timpul stăpânirii romane, armata Daciei a numărat circa 40.000 de oameni, cam o zecime din totalitatea trupelor Imperiului.

Armata consta din legiuni, unități pedestre de elită recrutate numai din cetățenii romani și trupe auxiliare de infanterie (cohorte) și cavalerie (alae), recrutate din rândurile provincialilor necetățeni. Aceste trupe își aveau garnizoana în castre, tabere întărite, permanente, apărate de 1-2 șanțuri, de un val de pământ sau zid de piatră și de tunuri. Castrele erau dispuse atât în interiorul provinciei, cât și la hotare, închizând căile de acces ale eventualilor dușmani; cele mai importante castre erau la Apulum, Potaissa, Porolissum, Micia, Tibiscum.

Viața economică și socială

Datorită cuceririi, Dacia intră în orbita sistemului sclavagist clasic roman și cunoaște o intensă viață economică. Dezvoltarea este întreruptă vremelnic numai de războaiele marcomanice (sub domnia lui Marcus Aurelius), dar pe la mijlocul secolului al III-lea e.n. criza generală a Imperiului roman își face simțite și în Dacia efectele negative.

În economie, ramura principală rămâne agricultura, având ca ocupație complementară creșterea vitelor. Cele mai bune pământuri aparțin acum coloniștilor romani; majoritatea acestora sunt proprietari mici și mijlocii. Mai rare sunt proprietățile mari, lucrate cu sclavi sau cu autohtoni aserviți; în centrul unor astfel de moșii se afla „conacul” proprietarului (vila rustică), având ateliere, magazii etc. Asemenea construcții s-au descoperit la Hobița (lângă Sarmizegetusa) și la Ciumăfaia (lângă Cluj-Napoca).

Un mare avânt ia în epoca romană extragerea metalelor, mai ales a aurului din Munții Apuseni. Fiind proprietate imperială, minele de aur erau exploatate direct de către statul roman; centrul exploatării aurului se afla la Alburnus Maior (Roșia Montană), iar centrul administrativ la Ampelum (Zlatna). Mine de aramă se aflau la Micia (Vețel, lângă Deva), iar fierul era extras de la Ghelar și Teliuc, în ținutul Hunedoarei. Pe scară largă se mai exploatau piatra de construcție și sarea, în care Dacia era foarte bogată.

Inscripțiile și descoperirile arheologice ne fac cunoscute numeroase meșteșuguri practicate în Dacia romană. Meșteșugarii se grupau în asociații profesionale numite colegii (collegia), care nu seamănă cu breslele din evul mediu, ci erau mai degrabă un fel de asociații de ajutor reciproc. Cel mai cunoscut și mai răspândit era colegiul faurilor, din care făceau parte și dulgherii, zidarii, poate și olarii. Se mai cunosc în Dacia colegii de mineri, postăvari, pietrari, corăbieri și plutași.

Producția meșteșugărească și agricolă dezvoltată dă naștere unui comerț intens, înlesnit de rețeaua de drumuri care brăzda Dacia. Cel mai important drum, care străbătea întreaga provincie, pornea de la Lederata (pe Dunăre), trecea prin Tibiscum (Jupa, jud. Caraș-Severin), Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum (Alba Iulia), Potaissa (Turda) și Napoca, ajungând la Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj).

Dezvoltarea economiei Daciei duce la apariția unor orașe aparținând celor două categorii de așezări urbane existente în Imperiu: municipiile (municipia) și coloniile (coloniae), ultimele fiind considerate de rang înalt. Orașele Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Napoca, Drobeta, Apulum, Ramula (Reșca, în Oltenia), Potaissa, Malva (neidentificată încă pe teren) ajung la acest rang superior: altele – Dierna (Orșova), Tibiscum, Ampelum și Porolissum – nu dobândesc decât titlul de municipii.

Viața socială a Daciei romane poartă amprenta existenței claselor antagoniste. Ca și în întreg Imperiul roman, cele două clase fundamentale erau stăpânii de sclavi și sclavii. Exista însă și o numeroasă pătură mijlocie, de oameni liberi din punct de vedere juridic: agricultori, meșteșugari, mici negustori, din rândurile căreia făceau parte și autohtonii.

Nucleul clasei dominante îl constituiau cetățenii romani (cives Romani), care se bucurau de toate drepturile civile și politice. Și în rândurile lor existau însă mari diferențe de avere și de rang, de la bogații și puternicii funcționari împărătești până la simpli coloniști. Pătura productivă era constituită din mici proprietari de pământ și ateliere meșteșugărești, din țărănimea dacică aservită și din sclavi. Rolul principal în agricultură îl avea țărănimea băștinașă, care continua să trăiască, măcar în parte, în vechile obști sătești.

Inscriptie atestand calitatea de colonie a orasului Cluj
Inscripție atestând calitatea de colonie a orașului Cluj

Contradicțiile dintre exploatatori și exploatați au generat și în Dacia romană diverse forme ale luptei de clasă: fuga din provincie, mișcarea așa-numiților latrones (un fel de haiduci), răscoale. Cea mai puternică răscoală a populației autohtone a avut loc în anii 117-118 e.n.

Viața culturală

Cucerirea romană a schimbat și caracterul culturii spirituale a Daciei. Limba și scrierea latină se răspândesc cu repeziciune, după cum dovedesc cele circa 3000 de inscripții latinești (față de numai vreo 35 în limba greacă) descoperite pe teritoriul provinciei.

Inscripțiile și monumentele de artă descoperite pe teritoriul Daciei romane atestă numărul mare și varietatea extraordinară a divinităților adorate aici. Locul de frunte îl ocupă divinitățile romane: Jupiter, zeul suprem; Diana, zeița vânătorii; Silvanus, zeu al câmpiilor și al pădurilor; Venus, zeița frumuseții și a dragostei; Liber și Libera, divinități ale vegetației și ale vinului. Destul de numeroase sunt și zeitățile orientale, care cunosc acum o largă răspândire în întreg Imperiul roman: cea mai cunoscută dintre ele este Mithras (sau Soarele nebiruit), zeu de origine persană.

În Dacia se observă frecvent fenomenul numit sincretism, care constă în contopirea unor divinități asemănătoare, dar de origine diferită, într-una singură. Un alt fenomen caracteristic este interpretatio Romana: adorarea sub nume romane a unor divinități neromane; aceasta este, de exemplu, soarta zeităților dacice, care se ascund acum sub numele Dianei Augusta, al lui Hercules Invictus, al perechii divine Liber și Libera. Mult răspândit este și cultul așa-zișilor Cavaleri danubieni, divinități de origine illiro-traco-dacă.

Peste tot răsar construcții tipice pentru arhitectura romană: tempe, amfiteatre și băi publice (thermae), villae suburbane și rustice. Dacia se remarcă, în domeniul producției artistice, prin multiple și variate influențe, originare din diferite regiuni ale Imperiului. Predominante sunt influențele occidentale: medalioanele funerare de piatră cu portretele defuncților, monumentele în formă de trunchi de piramidă cu laturile arcuite și altele de acest gen își găsesc analogii în provinciile vestice vecine Daciei (Pannonia, Noricum, Raetia), ba chiar și în Italia de nord. Ținând seama și de predominanța divinităților romane, și de folosirea pe scargă foate largă a limbii latine în comparație cu limba greacă, se poate afirma caracterul roman occidental al culturii provinciei Dacia.

Retragerea stăpânirii romane din Dacia

Criza generală a Imperiului își face simțite efectele ți în Dacia. Pe vremea împăratului Gallienus (253-268) se constată o netă înrăutățire a situației economice, ilustrată, printre altele, de reducerea circulației monetare. Totuși, armata Daciei își face datoria și atacurile dinafară afectează numai într-o măsură redusă provincia. Aceste atacuri supun însă linia Dunării la p presiune mereu crescândă și împăratul Aurelian (270-275) se vede pus în fața unei grele dileme: fie să abandoneze Dacia, retregând trupele de aici pe linia Dunării, unde erau mai necesare, fie să păstreze provincia traiană cu riscul de a vedea devastate ținuturile sud-dunărene. Împăratul optează pentru prima soluție, sacrificând Dacia intereselor superioare ale Imperiului. Din ordinul său, trupele și administrația romană părăsesc, în anul 271 e.n., provincia creată de Traiană, lăsând pe loc o numeroasă populație romanizată.

Dobrogea în secolul I-III e.n.

Istoria Dobrogei se deosebește într-o oarecare măsură de istoria Daciei romane. Intrată mai devreme sub stăpânirea Romei, în urma anexării ei la provincia Moesia (46 e.n.), Dobrogea va face parte integrantă din Imperiu până în anul 602 e.n. Așadar, aici relațiile sclavagiste se mențin vreme mai îndelungată.

Bastion dominând câmpia munteană, Dobrogea avea o mare însemnătate strategică. Imperiul a înzestrat-o cu numeroase trupe, iar linia Dunării a fost întărită cu castre. Un rol de frunte în sistemul militar roman din Dobrogea îl avea și flota dunăreană.

În epoca romană, coloniile grecești de pe țărmul apusean al Pontului Euxin își pierd cu totul vechea independență, păstrându-și numai autonomia internă. Ele se grupează, împreună cu trei colonii de pe litoralul de astăzi al Bulgariei, într-o comunitate cultural-religioasă cuprinzând șase orașe. Capitala uniunii se afla la Tomis.

Autohtonii geto-daci, care formau majoritatea populației Dobrogei, sunt menținuți, în genere,într-o stare de inferioritate economică și juridică; există dovezi despre confiscarea pământurilor unor comunități geto-dace și trecerea lor în stăpânirea unor coloniști.

Zeita Fortuna si zeul Pontos
Zeița Fortuna și zeul Pontos
Sarpele Glykon
Şarpele Glykon

Viața economică a Dobrogei în sec. I-III oferă un tablou asemănător celui din Dacia romană. Progresul forțelor de producție determină dezvoltarea agriculturii, a meșteșugurilor și a comerțului. Se exploatează intens piatra de construcție și zăcămintele de fier și de aramă; în toate orașele dobrogene (ba poate chiar și în anumite state) există ateliere metalurgice și de olărie.

Spre deosebire de Dacia, unde viața culturală poartă amprenta romanității occidentale, în Dobrogea ea are un caracter greco-roman, orașele grecești de pe litoral rămânând în continuare principalele centre culturale. Cel mai remarcabil monument al artei romane din Dobrogea și din întreaga zonă a Dunării de jos este însă trofeul inaugurat de Traian în anul 190 e.n., care a dat numele (Tropaeum Traiani) orașului din apropiere. Având 95 m în circumferință și peste 20 m înălțime, fiind împodobit cu reliefuri care înfățișează scene de luptă, marșuri, prizonieri etc., monumentul de la Adamclisi celebrează victoriile lui Traian la Dunăre în timpul primului război cu Decebal.

Nevoile de trupe pentru războaiele marcomanice (166-180) au slăbit apărarea liniei Dunării. Profitând de această împrejurare, costobocii, neam dacic locuind pe ambele versante ale Carpaților nord-estici, au trecut Dunărea în anul 170 e.n., au devastat Dobrogea și au ajuns până în Grecia înainte de a fi zdrobiți de armatele romane.

Situația se înrăutățește în secolul al III-lea, care reprezintă o adevărată vreme de criză pentru stăpânirea romană asupra Dobrogei. Atacurile dinafară se succed la intervale scurte; deosebit de puternice sunt incursiunile goților de neam germanic și ale carpilor de neam dacic, aceștia din urmă locuind în Moldova centrală.


Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Dacia și Dobrogea în timpul stăpânirii romane

%d blogeri au apreciat: