Vegetația și fauna Pământului


Vegetația și fauna reprezintă totalitatea formațiunilor de plante și animale care se regăsesc pe Pământ într-o anumită regiune sau zonă.

1. Biosfera – Învelișul viu al planetei

Plantele și animalele formează, în ansamblul lor, un înveliș distinct: biosfera (învelișul biotic).

Geografia studiază biosfera ca parte a mediului geografic și relațiile pe care le are cu celelalte învelișuri terestre.

Biosfera cuprinde totalitatea plantelor și animalelor care trăiesc pe planeta noastră. Se apreciază că pe Terra trăiesc cca 500.000 de specii de plante și 1.500.000 specii de animale. Ele sunt răspândite îndeosebi în zona de interferență a geosferelor sau în apropierea acesteia. În general, animalele au o răspândire mai largă, populând întreaga suprafață a uscatului și oceanele până la mari adâncimi.

În litosferă limita inferioară a biosferei se situează la 3.000 m adâncime, unde s-au descoperit unele bacterii în zăcămintele de petrol. În hidrosferă această limită corespunde practic cu cele mai mari adâncimi oceanice, unde s-au întâlnit moluște, crustacee, bacterii și chiar pești abisali. În atmosferă au fost identificate bacterii și spori de ciuperci chiar în stratosferă. Deși biosfera are limite destul de largi (15-20 km în atmosferă și 11.000 m în hidrosferă), cea mai mare parte a ei este concentrată la interferența litosferei, hidrosferei și atmosferei.

2. Factorii care influențează repartiția organismelor vii

Organismele vii sunt influențate de un număr mare de factori naturali (fizico-geografici) și antropici, care au ca efect modificări ale arealelor biogeografice, adaptări și modificări morfologice ale indivizilor.

a. Factorii climatici au o influență considerabilă asupra organismelor. Astfel, radiația solară directă, care ajunge la suprafața terestră sub forma luminii vizibile, stă la baza procesului de fotosinteză; totodată, determină unele adaptări ale viețuitoarelor. Temperatura influențează procesele fiziologice ale plantelor (respirația, transpirația, dezvoltarea etc.) și determină, într-o măsura mare, zonalitatea latitudinală a vegetației și animalelor. Umiditatea solului influențează dezvoltarea plantelor și a determinat adaptări corespunzatoare ale acestora (ex. plantele hidrofile, higrofite, xerofite). Gazele atmosferice influențează lumea vie, dioxidul de carbon fiind la baza fotosintezei plantelor, iar prezența oxigenului fiind indispensabilă majorității plantelor și animalelor (exceptându-le pe cele anaerobe, care și-l procură pe alte căi). Vântul duce la diseminarea unor plante, la mărirea evaporației ce are loc la suprafața frunzelor, dar poate avea și efecte negative.

b. Factorii geomorfologici influențează direct și indirect plantele și animalele. Astfel, altitudinea reliefului determină etajarea verticală a învelișului vegetal și poate constitui uneori o piedică în extinderea spațială a unor areale. Totodată, diferitele unități de relief pot crea zone de adăpost pentru plante și animale.

c. Factorii edafici (de sol) influențează de asemenea dezvoltarea plantelor și a microorganismelor.

d. Activitatea societății omenești a transformat și transformă într-o măsura considerabilă învelișul biotic. Se apreciază că în decursul istoriei omul a provocat dispariția a peste 120 specii de mamifere și peste 150 specii de păsări, dar probabil numărul real al acestora este mai mare. De asemenea, o transformare puternică se observă asupra vegetației naturale, care a fost înlocuită pe suprafețe mari cu vegetația de cultură. Efectele activităților umane se rasfrâng și indirect asupra învelișului biotic prin poluarea aerului și eroziunea terenurilor.

3. Domeniile de viață ale Terrei

Domeniile de viața ale Terrei sunt: domeniul acvatic, domeniul terestru și domeniul subteran. Separarea acestora s-a făcut pe baza „mediului” de viață în care organismele își duc existența.

Domeniul acvatic cuprinde la rândul lui un domeniu al apelor marine și oceanice și un domeniu al apelor continentale (râuri, lacuri, mlaștini).

Domeniul apelor oceanice constituie un mediu de viață determinat de existența maselor de apă cu proprietățile lor (salinitate, transparență, maree, valuri, curenți, presiune etc.), care se diferențiază foarte mult pe verticală, o dată cu adâncimea. Astfel, în cadrul acestui domeniu se disting mai multe zone: o zonă litorală, deosebit de populară, unde se concentrează cea mai mare parte a biocenozelor marine; o zonă pelagica, situată în continuarea celei litorale, cu adâncimea de până la 500 m, formată îndeosebi din plancton și necton; o zonă abisală, unde condițiile devin mai dificile (temperatura de 4° – 0°, presiune ridicată, lipsa luminii).

Domeniul apelor continentale cuprinde la rândul său mai multe subdiviziuni, legate de specificul mediului de viață (râuri, lacuri, mlaștini etc.).

Domeniul terestru reflectă cel mai bine zonalitatea latitudinală a repartiției organismelor, datorită influenței puternice a factorilor fizico-geografici (îndeosebi climatici).

Domeniul subteran se individualizează destul de net prin anumite proprietăți ale mediului de viață. Acesta cuprinde la rândul său un domeniu hipogeu (peșteri, ape subterane, cavități artificiale etc.) și un domeniu endogen sau edafic, care cuprinde organismele din sol.

4. Zonele biogeografice ale Pământului

Caracteristicile zonale ale factorilor naturali imprimă repartiției pe Glob a plantelor și animalelor un caracter zonal, mai pronunțat pentru cele din domeniul continental.

Zonele de vegetație ale uscatului

Zonele de vegetație ale uscatului, ca reflectare a condițiilor naturale (și îndeosebi climatice), sintetizează o serie de trăsături esențiale ale mediului înconjurător, fiind – alături de soluri – o materializare a acestora. De asemenea, zonele de vegetație au o influență considerabilă asupra răspândirii animalelor. De aceea, elementul de bază al caracterizării mediului geografic sub aspect biotic îl constituie vegetația, sub raportul marilor zone și asociații întâlnite la suprafața terestră; din acest punct de vedere, animalele apar „asociate” zonelor de vegetație (de care dealtfel depind într-o mare măsură). Putem vorbi astfel de zone biogeografice (cuprinzând asociațiile vegetale naturale, modul lor de repartiție teritorială, structura lor floristică, relațiile cu factorii naturali, la care asociem și animalele caracteristice), individualizate pe baza zonelor de vegetație naturală, diferențiate de la ecuator la poli.

Vegetația și fauna
Zonele de vegetație: 1-zona pădurilor ecuatoriale; 2,3-zona subecuatorială; 4-zona pustiurilor și semipustiurilor; 5-zona mediteraneană; 6-zona subtropicală umedă; 7-zona pădurilor temperate cu frunze căzătoare; 8-zona stepelor și pustiurilor reci; 9-stepa; 10-zona pădurilor de conifere (taiga); 11-tundra; 12-vegetația ghețarilor continentali.

Zona pădurilor ecuatoriale

Zona pădurilor ecuatoriale este situată în apropierea ecuatorului și ocupă suprafețe mai extinse decât ale climatului ecuatorial, datorită întinderii mari a regiunilor cu precipitații bogate situate în afara acestuia.

Caracteristica pădurii ecuatoriale este dată de abundența și stratificarea vegetației. Astfel, se remarcă numărul mare de specii floristice (cca 40.000 în Amazonia, 20.000 în arhipelagul malayez), dintre care speciile de arbori sunt cele mai numeroase și diversificate de pe Glob (peste 3.000). În etajarea verticală a pădurii se observă mai multe straturi; astfel, la partea superioară (40-50 m) se află un strat arborescent superior, format din coronamentele arborilor, sub care dezvoltă un strat de arbori de înălțime mijlocie (10-20 m), apoi un alt strat de arbori mici și arbuști, sub care se dispun, la partea inferioară, un strat erbaceu.

Dintre arbori, remarcăm palmierii (peste 1.500 specii), cum ar fi palmierul de ulei și palmierul de cocos, arborele de cauciuc, arborele de cafea, arborele de cacao, arbori de esență prețioasă (mahon, acaju) ș.a. În pădurile ecuatoriale cresc numeroase epifite (cum ar fi orhideele), care, pentru dezvoltare, au nevoie de un suport vegetal, liane (care pot ajunge la 200 m lungime), diferite plante parazite sau semiparazite și un covor erbaceu dezvoltat.

Dintre animalele ce trăiesc în pădurea ecuatorială, amintim maimuțele (urangutanul și gibonul în Asia de Sud-Est, gorila și cimpanzeul în Africa), reptilele, păsările etc.

Pe țărmul oceanelor se dezvoltă mangrovele – o vegetație specifică, adaptată oscilațiilor zilnice ale apelor datorită mareelor și care prezintă o zonare în raport cu ritmul și înălțimea acestora.

Vegetatia de mangrove
Vegetația de mangrove.

Zona pădurilor musonice

Zona pădurilor musonice se aseamănă mult cu pădurile ecuatoriale, în ceea ce privește abundența și varietatea vegetației, dar diferă prin aceea că arborii își pierd frunzele în anotimpul secetos. Dintre speciile de arbori, amintim teck-ul și lemnul de santal. Animalele sunt comune cu cele din regiunile de savane situate în apropiere.

Zona subecuatorială

Zona subecuatorială, cu două anotimpuri, cuprinde două mari asociații vegetale: savanele și pădurile-galerii.

Savanele sunt formațiuni vegetale de ierburi înalte care acoperă toată suprafața solului în anotimpul ploios (savane ierboase), alături de care se pot întâlni arbori și arbuști izolați sau grupuri compacte (savanele cu arbori). În structura covorului vegetal al savanei predomină ierburile (în special graminee), cu caractere xerofile, de adaptare la uscăciuni în timpul secetos. Dintre arbori, amintim baobabul, palmierii de savană, accacia. În America de Sud savanele poartă denumirea de „llanos” în bazinul Orinoco și „campos” în Brazilia.

Pădurile ecuatoriale pătrund de-a lungul râurilor în interiorul savanei formând așa-numitele păduri-galerii.

Dintre animalele savanei, menționăm erbivorele (antilopa, girafa, elefanții, zebra, cangurul – numai în Australia -), carnivorele mari (leul, tigrul, pantera) și păsările alergătoare, reprezentate prin struț (Africa), nandu (America) emu (Australia); în apropierea apelor trăiesc rinoceri și hipopotami (în Africa).

Zona pustiurilor și semipustiurilor

Zona pustiurilor și semipustiurilor cuprinde suprafețele din zona de climă tropicală uscată (a deșerturilor), cu vegetație săracă, adaptată la uscăciune și cu o mare discontinuitate a repartiției ei. Se întâlnesc diferite specii de arbuști, tufișuri, ierburi, iar în zonele marginale (semipustiuri) și oaze, specii din regiunile înconjurătoare. Pe mari întinderi, vegetația lipsește aproape, complet. În pustiuri se întâlnesc animale puține – mai frecvente fiind reptilele, unele păsări, insecte, iar în Sahara, dromaderi.

Zona subtropicală umedă

Zona subtropicală umedă se caracterizează prin persistența vegetației în tot timpul anului, datorită temperaturilor ridicate și a precipitațiilor uniforme. Dintre arbori, amintim speciile de Sequoia (din California, care pot atinge 50 m înălțime), fagul austral, eucalipții (Australia și Tasmania), magnolia și arborele de camfor (China).

Zona mediteraneană

Zona mediteraneană cuprinde specii de arbori veșnic verzi (stejarul verde, măslinul, stejarul de plută), arbori cu frunze căzătoare (stejarul pufos) și tufișuri (formațiuni denumite garriga și maquis); dintre animale, menționăm: vipera cu corn, scorpionul, broasca țestoasă de uscat, magotul, șacalul etc.

Zona pădurilor temperate cu frunze căzătoare

Zona pădurilor temperate cu frunze căzătoare (păduri de foioase) se caracterizează prin adaptarea vegetației forestiere la frigul din anotimpul de iarnă (căderea frunzelor).

Compoziția floristică a pădurilor diferă în latitudine și pe continente. În vestul și centrul Europei predomină fagul, ce este înlocuit spre est de carpen și stejar pedunculat. În partea centrală a Americii de Nord predomină stejarul alb și stejarul negru (regiunea Munților Apalași), care spre sud (câmpia Mississippi) sunt înlocuiți cu frasini și pini, iar spre nord (regiunea Marilor Lacuri și golful Sf. Laurențiu), cu mesteceni, arțari și carpeni.

Viața animală a pădurilor de foioase este foarte bogată. Dintre animalele caracteristice, amintim: pisica sălbatică, veverița, cerbul, căprioara, mistrețul, lupul, vulpea, ursul brun ș.a.

Zona stepelor și pustiurilor reci

Zona stepelor și pustiurilor reci, bine reprezentată în continentele nordice, prezintă datorită schimbării caracteristicilor climatice o succesiune de formațiuni vegetale diferite: silvostepa, stepa, semipustiul și pustiul.

Stepa este o formațiune vegetală alcătuită în principal din ierburi, între care predomină gramineele xerofile. În preriile nord-americane, ierburile sunt mai înalte, datorită precipitațiilor mai bogate. Stepa eurasiatică trece spre pădurile de foioase printr-o zonă de silvostepă.

În America de Nord, preriile sunt populate cu o serie de animale specifice, cum ar fi: antilocapra, lupul de prerie, viezurele american, bizonul etc., iar în stepele eurasiatice întâlnim: calul sălbatic, gazela, antilopa saiga și numeroase păsări (presuri, prepelițe, dropii, potârniche etc.).

În America de Nord, în semipustiuri (Arizona, Podișul Marelui Bazin) cresc cactuși, pelin și tufișuri xerofile, iar în semipustiurile și pustiurile asiatice, pelin, saxaul alb, tufișuri și diferite plante ierboase.

Zona pădurilor de conifere (taiga)

Zona pădurilor de conifere (taiga) ocupă părțile nordice ale Eurasiei și Americii de Nord, reprezentând cea mai întinsă zonă forestieră a Terrei.

Pădurea canadiană este formată îndeosebi din molid alb, pin, plop, mesteacăn și brad de balsam; în cadrul ei trăiesc o serie de animale, cum ar fi: cerbul canadian, ursul negru, lutra, vizonul, castorul, bizamul ș.a.

Taigua eurasiatică este formată mai ales din molid (în partea de vest), brad, zimbru și larice (în partea centrală și estică). În cadrul ei, întâlnim printre animale: elanul, zibelina, renul, hermelina, ursul brun, vulpea ș.a.

Spre nord, taigua trece spre tundră printr-o zonă de tranziție, în care predomină arborii pitici și arbuștii, denumită silvotundră.

Tundra

Tundra este o asociație vegetală situată dincolo de taiga, adaptată frigului, precipitațiilor reduse și perioadei scurte de vegetație (1-2 luni). Ea este formată din arbuști cu frunze căzătoare (sălcii, mesteceni pitici), asociații ierboase și formațiuni de mușchi și licheni. În tundră trăiesc renul, boul moscat, ursul polar și numeroase păsări.

Vegetația ghețarilor continentali

Vegetația ghețarilor continentali este alcătuită îndeosebi din alge, care formează un adevărat „plancton” al ghețarilor și zăpezilor, iar la marginea acestora se adaugă pajiști de tundră, mlaștini ierboase, mușchi, licheni și chiar mesteacănul pitic. La marginea ghețarilor continentali trăiesc animale specifice tundrei.

5. Etajarea vegetației

Regiunile muntoase au o vegetație etajată, în parte cu caracter azonal, care au în partea inferioară caracteristicile vegetației zonale în care se află situate. Ca exemplu, menționăm etajele de vegetație ale masivului Kilimandjaro, situat chiar pe ecuator; astfel, în partea inferioară, întâlnim păduri ecuatoriale, urmate de un etaj relativ continuu cu vegetație ierboasă asemănătoare savanei, apoi un etaj de culturi (porumb, viță de vie, cafea, banane etc.), deasupra căruia se află pădurea tropicală umedă montană, care se întinde până la 2.800-3.000 m, urmată de un etaj de pajiști până la 4.000-4.400 m, de unul de stâncării golașe până la 5.000-5.400 m și, la cele mai mari înălțimi, de ghețari montani și zăpezi perpetue.

Vegetația de cultură are în general un caracter azonal față de formațiunile vegetale naturale. În cadrul ei, însă, diferitele plante cultivate au o repartiție zonală, în funcție de condițiile ecologice proprii fiecăreia.

6. Zonele naturale ale Terrei

Datorită mișcării de rotație, mișcării de revoluție, înclinării axei, formei sferice a Pământului și altor factori derivați (încălzirea inegală a suprafeței terestre, repartiția precipitațiilor etc.), unele fenomene fizico-geografice de la suprafața terestră se dispun zonal, de la ecuator spre poli. Zonalitatea este mai ușor de sesizat la fenomenele climatice (precipitații, temperatura aerului, mișcarea maselor de aer), care au imprimat o repartiție zonală legată de acestea și altor fenomene fizico-geografice, cum ar fi vegetația și solurile.

Elementele și fenomenele fizico-geografice au un caracter relativ unitar pe anumite suprafețe, formând o serie de unități cu caracter zonal.

Aceste unități au fost denumite zone naturale, deoarece sintetizează principalele aspecte ale interdependenței factorilor naturali (fizico-geografici) și se dispun sub forma unor zone latitudinale. Aceste zone naturale nu sunt uniforme, ci cuprind în interiorul lor mai multe tipuri de peisaje și subunități regionale care – pe fondul caracterelor generale ale zonei – au unele particularități de manifestare a fenomenelor fizico-geografice. Deși în individualizarea acestor unități naturale factorul determinant principal îl constituie clima, celelalte elemente naturale (vegetație, soluri, uneori hidrografia) au un caracter relativ unitar: de aceea, factorii polarizatori ai definirii acestor unități naturale sunt cei climatici, la care se asociază proprietățile zonale ale vegetației, solurilor, hidrografiei.

Zonele naturale ale Terrei
Zonele naturale ale Terrei: 1-forestieră ecuatorială; 2-tropicală umedă cu două anotimpuri; 3-tropicală uscată; 4-mediteraneană; 5-temperat-continentală; 6-temperat-oceanică; 7-forestieră rece; 8-subpolară; 9-ghețari continentali; 10-regiuni montane înalte.

Suprafața terestră – în domeniul continental – este formată din următoarele zone naturale.

Zona forestieră ecuatorială

Zona forestieră ecuatorială se întinde de o parte și de alta a ecuatorului.

Ea cuprinde trei regiuni: a) regiunea Americii de Sud (Amazonia); b) regiunea africană (golful Guineea și bazinul fluviului Zair); c) regiunea arhipelagului indonezian.

Zona tropicală umedă (zona subecuatorială)

Zona tropicală umedă cu două anotimpuri (zona subecuatorială) se află situată la nord și sud de zona forestieră ecuatorială.

Zona tropicală uscată

Zona tropicală uscată se întinde de-a lungul tropicelor, în interiorul maselor continentale.

În cadrul zonei tropicale uscate, deosebim mai multe regiuni. În Africa, trecerea de la savane la deșertul Sahara se face printr-o zonă secetoasă, de semipustiu, denumită Sahel.

Zona mediteraneană

Zona mediteraneană este mai restrânsă ca întindere decât cele de până acum și are caracteristici de tranziție între zonele tropicale uscate și cele cu caracter temperat-oceanic. O extensiune mai mare a acestei zone naturale a Pământului o întâlnim în jurul Mării Mediterane.

Zona temperat-oceanică

Zona temperat-oceanică se caracterizează prin precipitații bogate, datorită vânturilor de vest și influenței maselor de aer oceanic, și o vegetație naturală reprezentată prin pădurile de foioase.

Zona temperat-continentală

Zona temperat-continentală se află situată la aceeași latitudine cu cea oceanică și în continuarea acesteia. Elementul principal este dat de scăderea precipitațiilor o dată cu depărtarea de ocean. Formațiunile vegetale dau specificul acestei zone: peisaj de silvostepă și stepă, de semideșert rece, cu varietățile și aspectul lor regional.

Regiunea temperat-oceanică din America de Nord cuprinde o vegetație de prerie (corespunzătoare stepelor eurasiatice), iar în America de Sud, de pampas, care corespunde stepelor și preriei din emisfera nordică.

Zona forestieră rece

Zona forestieră rece se întinde în continentele nordice, în medie între 50° – 70° latitudine N și formează un brâu compact de păduri de conifere (taiga). Cu toate condițiile nefavorabile (îngheț în sol, precipitații și temperaturi reduse), în această zonă s-a dezvoltat cea mai întinsă și compactă suprafață forestieră a Terrei. În zona forestieră rece se pot distinge două regiuni: regiunea euro-siberiană și regiunea nord-americană.

Zona subpolară

Zona subpolară cuprinde regiunile reci și foarte reci, situate dincolo de cercurile polare, caracterizate prin precipitații (sub 300 mm anual) și temperaturi scăzute, sol înghețat și o vegetație de tundră.

Zona ghețarilor continentali

Zona ghețarilor continentali cuprinde o regiune antarctică și o regiune arctică (Groenlanda și insulele cu ghețari), caracterizate prin prezența unei mari mase de gheață (în grosime de până la 4.000 m), lipsa vegetației, temperaturi foarte coborâte și vânturi polare puternice care bat în tot timpul anului.

În afara acestor zone, dispuse în latitudine, există regiuni întinse ale Terrei unde condițiile naturale sunt determinate de altitudinea și dispunerea reliefului; acestea creează unități naturale diferite distincte, cu un pronunțat caracter azonal, regiunile montane.


Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București – Geografie Fizică Generală şi Geologie, clasa a IX-a, 1988 – Vegetația și fauna Pământului

persoane au considerat acest articol util. Dacă ți-a fost de ajutor, te rog să lași un vot.
%d blogeri au apreciat: