Structura Pământului

Structura Pământului
Structura Pământului

Structura Pământului este stratificată, alcatuită dintr-un nucleu central, o manta și o scoarță de suprafață. Structura Pământului stă model și pentru celelalte planete din sistemul solar. Pământul este într-o continuă schimbare datorită forțelor dinamice care acționează în interiorul acestuia.

Spre deosebire de rocile de la suprafața Pământului, rocile aflate la adâncime în centrul său sunt comprimate la asemenea presiuni enorme și temperaturi înalte încât, deși sunt solide, pot curge încet, ca gheața unui ghețar. Mai demult în istoria Terrei, cel mai dens material, compus în principal din fier și nichel, a format un nucleu lichid. Acest nucleu este partea cea mai densă a Pământului, având o rază de aproximativ 2.900 km. Deasupra nucleului topit se află mantaua. Aceasta este compusă din roci de silicati dense (care contin siliciu si oxigen). Scoarta de la baza oceanelor si continentele plutesc pe aceste straturi ca o pelicula de ulei pe suprafata apei.

Straturile din structura Pământului

A. Scoarţa (crusta, litosfera superioară)

  • se întinde de la suprafaţă până la discontinuitatea Moho, care se găseşte la 4-8 km sub oceane şi ajunge, sub vechile scuturi continentale, la 70-80 km;
  • grosimea medie a scoarţei este de 33 km.

Scoarţa este separată în trei tipuri: continentală, de tranziţie şi oceanică:

  1. Scoarţa continentală este alcătuită din trei pături:
    – “stratul” sedimentar sau stratisfera cu grosimi de 0-15 km,
    – “stratul” granitic cu o grosime de 10-15 km în platforme şi 30-40 km în catenele montane,
    – “stratul” bazaltic cu grosimi de 15-20 km;
  2. Scoarţa oceanică este alcătuită din:
    – “stratul” sedimentar cu o grosime de 0-2000 m (şi peste 2000 m în fosele oceanice)
    – “stratul” bazaltic de 4-6 km grosime;
  3. Scoarţa de tranziţie se distinge de cea continentală prin scăderea grosimii “stratului” granitic.

B. Mantaua superioară

  • începe de la discontinuitatea Moho, până la o adâncime de 400 km;

C. Zona de tranziţie

  • se extinde de la adâncimi de 375-400 km până la 1000 km, la discontinuitatea Repetti.

D. Mantaua inferioară (mezosfera)

  • Se extinde de la 1000 până la 2900 km. Este formată din silicaţi feromagnezieni şi sulfuri metalice de Cr, Ni, Fe.

E. Nucleul extern

  • se întinde de la 2900 km (mai precis de la 2 898 km ± 3 km) până la 4980 km. Este în stare lichidă, motiv pentru care nu este străbătut de undele seismice de forfecare S. Datorită stării lichide a materiei, se formează curenţi de convecţie.

F. Zona de tranziţie

  • ar avea o grosime de cca. 140 km, fiind caracterizată de prezenţa mai multor suprafeţe de discontinuitate care fac trecerea spre nucleul intern.

G. Nucleul intern

  • este considerat o sferă cu o rază de 1250 km, cuprins între 5120 km şi centrul Pământului, alcătuit din Ni şi Fe, cu o densitate cuprinsă între 11 şi 15 g/cm3.

Interiorul nucleului

Condiiile din interiorul nucleului Pământului sunt greu de imaginat. Presiunile sunt enorme iar temperatura depășește 3.000 grade C. Geologii pot măsura temperatura la granița dintre nucleul interior și cel exterior. Nucleul Pământului este alcătuit din fier amestecat cu anumite impurități. Oamenii de știință au reconstituit presiunile din nucleul Pămăntului si au descoperit că temperatura este acolo de aproximativ 4.000 grade C.

Fierul topit din nucleul extern se deplasează lent. Curenii electrici din interior genereaz[ campul magnetic al Pământului. Acesta acționează până departe în spațiu și formează un înveliș magnetic în jurul suprafeței planetei, deviind particulele încărcate electric provenite de la Soare și protejându-ne de radiațiile dăunătoare. Câmpul magnetic generat în nucleu variază probabil enorm, dar majoritatea variațiilor sunt atenuate de manta. Totuși, la fiecare aproximativ 100.000 de ani, acestea devin atât de mari încât câmpul magnetic al Pământului iși schimbă complet sensul.

Activitatea din interiorul Pământului

Scanarea Pământului dezvăluie fluvii de materie din mantaua fierbinte ridicându-se catre suprafața, adesea insoțite de activități vulcanice. Undele seismice trec mai lent prin această materie moale, fierbinte. Aceasta se deosebește de roca solidă și rece care coboară în manta acolo unde scoarța rece de pe fundul oceanului dispare sub continente. Analizând datele seismice, geologii au descoperit o barieră aflată la aproximativ 670 km distanță în interiorul mantalei. Roca în coborâre pare să se acumuleze acolo, facându-i pe unii geologi să își imagineze că întreaga manta nu se amesteca într-o singură deplasare ci că sunt de fapt două straturi de rocă cu deplasări diferite.

Analiza recentă a datelor legate de seisme sugerează că există un alt strat subțire la baza mantalei, cu grosimea de câteva zeci de kilometri. Acest strat nu este continuu, ci se aseamănă mai degrabă cu o serie de continente gigantice, aflate dedesubtul mantalei. Faliile s-au format probabil prin amestecarea rocilor de siliciu din manta cu materia bogată în fier din nucleu. Totuși, o altă explicație este aceea că această regiune a reprezentat cândva fundul vechilor oceane. După ce au coborât până la baza mantalei superioare, scoarța rece a oceanului s-a comprimat formând un strat de rocă extrem de dens. Atunci, acest strat putea strapunge stratul de 670 km și putea coborâ în continuare. Stratul continua să se extindă la baza mantalei. Pe măsura ce nucleul încalzește lent stratul dens de rocă, acesta se va ridica încă o dată pentru a forma noua scoarță a oceanului.


Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher – Structura Pământului

%d blogeri au apreciat: