România în timpul lui Alexandru Ioan Cuza

România în timpul lui Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859 și al Țării Românești la 24 ianuarie 1859. Prin alegerea unui singur domn în cele două principate, s-a înfăptuit astfel unirea Moldovei cu Țara Românească, iar Alexandru Ioan Cuza devenea primul domnitor al Principatelor Române.

România parcurge, după 1859, un proces de adâncă înnoire. După realizarea unirii depline a Principatelor Române se adâncea activitatea de reformare burgheză. De asemenea, s-a consolidat autonomia țării în raporturile cu Poarta Otomană și marile puteri, promovându-se o politică națională activă, conform cu obiectivele majore ce urmau a fi înfăptuite, independența absolută și crearea statului național al tuturor românilor.

Recunoașterea și consolidarea unirii sub Alexandru Ioan Cuza

Principalele obiective ale mișcării naționale de după 24 ianuarie 1859 erau, în interior, unificarea și centralizarea aparatului de conducere a statului la București, iar în exterior, recunoașterea de către marile puteri a dublei alegeri.

Demonstrând de la început hotărâre în urmărirea acestor obiective, Alexandru Ioan Cuza venea, de la 8 februarie 1859, la București, care devenea astfel în fapt, capitala țării. Cu această ocazie, liberalii-radicali conduși de C. A. Rosetti, D. și I.C. Brătianu au organizat o extraordinară manifestare populară, națională. Ea demonstra speranța pe care poporul și-o punea în Alexandru Ioan Cuza și unitatea de voință românească în jurul conducătorului mișcării naționale pentru unire deplină și independență, care continua și se adâncea.

Alexandru Ioan Cuza, îndreptățind încrederea națiunii, a voit să proclame imediat unirea completă a Principatelor. Poziția marilor puteri, atitudinea cu deosebire ostilă a Imperiului Habsburgic și Turciei, l-au impiedicat s-o facă. Îmbinând prudența cu îndrăzneala, Alexandru Ioan Cuza a inițiat o amplă acțiune diplomatică. Emisari speciali au plecat la Londra, Paris, Torino, Berlin, Viena, Petersburg, Constantinopol. Printre ei, se remarcau Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi. Ultimul preluase conducerea misiunii diplomatice românești din capitala Turciei.

Ca urmare, în conferința puterilor garante de la Paris, din martie 1859, Franța, Rusia, Anglia, Sardinia și Prusia îl recunoșteau pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite, pe timpul vieții sale. Austria era nevoită să accepte faptul în august 1859, mai apoi și Turcia.

În interior Alexandru Ioan Cuza a trecut la unificarea și centralizarea unor instituții, printre care serviciile de vamă și telegraf, de administrație din Focșani și București, cursul monetar etc. București, capitala țării, adopta ca stemă vulturul și zimbrul, simbolizând unitatea deplină.

S-a trecut apoi la unificarea forțelor armate, un rol important având în acest sens și tabăra de la Florești, constituită în aprilie 1859 din 12.000 de combatanți. Convocați în timpul războiului italo-franco-austriac, ei aveau misiunea să apere la nevoie unirea și chiar să asigure, în condiții externe favorabile, realizarea unității și cu Transilvania, visul de veacuri al tuturor românilor. Unificarea forțelor armate era încheiată în 1860, când își începea activitatea ministerul de război, primul minister unic.

Uniformizarea legislativă a fost impulsionată de Comisia Centrală de la Focșani, care-și începea lucrările în mai 1859. În doi ani ea a elaborat, printre altele, un proiect de constituție, un proiect de lege rurală (care îi emancipa pe țărani de servituțiile feudale, dar îi deposeda total de pământ), precum și un proiect de lege electorală.

Procesul de unificare administrativă era întregit și prin introducerea noii ordini burgheze. Noul aparat de stat, în care pătrunderea masivă a burgheziei fusese facilitată, înlocuia practicile învechite cu cele burgheze, pe baza principiului de egalitate în fața legilor și dărilor, a desființării privilegiilor. Moșierii erau astfel supuși la plata capitației (impozit pe cap de familie plătit până atunci doar de țărani). La sate era desființată bătaia și organizate judecătoriile sătești.

Centralizarea trebuia să se încheie prin constituirea la București a Adunării unice și a guvernului unic, expresie a unirii depline. Acționând în conformitate cu voința generală, exprimată în acest sens de Adunările ad-hoc din 1857, Al. I. Cuza redacta și trimitea puterilor un viguros memoriu. Se revendica, totodată, și o nouă lege electorală. Vizita lui la Constantinopol, în seprembrie 1860, unde a fost primit ca un adevărat suveran a contribuit la realizarea unui climat internațional favorabil împlinirii năzuințelor românești. Poarta se mai opunea încă. În țară se cerea contopirea la București a celor două adunări legiuitoare într-o singură adunare și constituirea totală a unui singur guvern fără a se mai aștepta rezultatul demersurilor internaționale. Adunările legislative propuneau, ca urmare, în aprilie 1861, reunirea lor la București, pentru a dezbate proiectul de lege electorală și proclamarea desăvârșitei unirii. Alexandru Ioan Cuza se adresa din nou puterilor garante, inspirând asupra situației din țară, prezentată ca fiind în prag de revoluție.

Într-adevăr, cu voia sau fără voia marilor puteri, România își urma drumul ei. Și, din nou, acestea erau nevoite să cedeze. În decembrie 1861, Poarta aproba, în sfârșit, unirea politico-administrativă a Principatelor, dar numai pe timpul vieții lui Alexandru Ioan Cuza. În acceași lună, domnitorul vestea oficial națiunii că „Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreț, dorit de generațiile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu căldură de noi - se sublinia în proclamație - s-a recunoscut la Înalta Poartă și Puterile garante și s-a înscris în datinile națiunilor ... în zilele de 5 și 24 ianuarie ați depus toată a Voastră încredere în alesul națiunii, ați întrunit speranțele Voastre într-un singur domn, alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie.”

Ca urmare, la 22 ianuarie se constituia la București primul guvern unic al României, sub conducerea lui Barbu Catargiu, iar Adunarea unică a României se deschidea la 24 ianuarie 1862, în capitala țării, București. În fața ei, Alexandru Ioan Cuza proclama „Unirea definitivă a Principatelor”. Se sublinia din nou că era victoria poporului român, că Poarta și puterile „au voit a recunoaște unirea Adunărilor și a ministerelor” ... V-am zis - spunea domnul românilor Alexandru Ioan Cuza referindu-se la unire - că ea va fi precum România o va dori și simți”.

Unirea, rezultat al unei lupte îndelungate, seculare, a întregii națiuni, deschidea drumul spre independență și unitate a tuturor românilor. Statul național român era constituit. El era însă lipsit de o parte din teritoriul său național aflat încă sub dominația străină. Ca urmare, în aceste împrejurări istorice, 13 deputați, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, propuneau, simbolic, în ședința publică a Adunării legiuitoare românești din 20 martie 1862, ca „Titlurile de români, Țară Românească, România, să fie păstrate de guvern în titlurile domnitorului și în actele publice ale țării” și „Să se hotărască definitiv și unic culorile drapelului și stema României”.

Noul stat trebuia consolidat printr-o cuprinzătoare operă de reformare internă, prin dotarea cu instituții moderne. În primul rând trebuia realizată grabnic reforma agrară, așteptată cu nerăbdare de țărani, clasa producătoare a societății românești de atunci, baza socială de sprijin a mișcării naționale. O amplă mișcare țărănească condusă de Mircea Mălăieru, fost deputat în Adunarea ad-hoc din București, și având sprijinul maselor bucureștene, în frunte cu liberalii-radicali, încercase răsturnarea guvernului conservator Barbu Catargiu și promovarea unui guvern progresist, adept al reformării adânci democratice.

Deși impiedicată cu ajutorul forțelor de ordine, mișcarea subliniase încă o dată necesitatea realizării urgente a reformei agrare, în conformitate cu interesele țărănimii și ale națiunii în general, condiție indispensabilă pentru consolidarea și progresul României.

Principalele reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza

Prin aducerea în fruntea României la 11 octonbrie 1863 a guvernului Mihail Kogălniceanu, se deschidea o epocă de mari transformări reformatoare, fără precedent. Luându-se în considerare nevoile urgente ale societății, precum și cele de perspectivă istorică, acțiunea reformatoare bazată pe principiile revoluției burghezo-democratice de la 1848-1849 a cuprins toate sectoarele de activitate.

Ea era inaugurată însă în condiții deosebite, când în exterior poziția României părea stabilizată, dar unirea fusese recunoscută doar pe durata vieții lui Alexandru Ioan Cuza, iar în interiorul domnitorului și guvernului său erau nevoiți să înfrunte o „coaliție potrivnică”.

Prima dintre marile reforme, prin care guvernul marilor prefaceri condus de Mihail Kogălniceanu intra în istorie, a fost secularizarea averilor mânăstirești, în decembrie 1863.

Prin reformă erau trecute în patrimoniul național imensele averi mânăstirești care însumau 22,33% din suprafața Moldovei și 27,69% din teritoriul Munteniei.

În rezolvarea acestei probleme, cu o profundă importanță națională și economică, statul român, bazându-se pe sprijinul întregii națiuni, a respins cu fermitate orice intervenție străină, hotărând să apeleze la nevoie la rezistență armată.

Iată de ce România refuza orice compromis în problema mănăstirilor închinate manifestându-se ca un stat suveran, făuritor liber al viitorului său. Era demonstrat că era gata, și mai ales că se simțea în stare să asigure respectarea de către străini, inclusiv de către marile puteri, a principiului inviolabilității și intangibilității teritoriului național, principiu care era trecut apoi la loc de frunte în constituția burghezo-liberală și națională din 1866.

În martie 1864, în condițiile în care coaliția îndreptată împotriva domnitorului fusese slăbită, ca urmare a sprijinului larg de care se bucura Alexandru Ioan Cuza, în realizarea primei mari reforme, era pus în dezbaterea Adunării Elective proiectul guvernamental de reformă agrară, în jurul căruia autoritățile făcuseră o largă publicitate. Adunarea, dominată de conservatori reacționari, expresie a caracterului extrem de restrictiv al prevederilor electorale ale Convenției de la Paris, a dat însă un vot de blam guvernului Mihail Kogălniceanu. Guvernul, care ar fi trebuit să demisioneze, conform normelor parlamentare, era însă menținut de Alexandru Ioan Cuza, care dizolvă Adunarea (2 mai 1864).

Această lovitură de stat era urmată imediat de organizarea unui plebiscit pentru aprobarea noii constituții a țării, de această dată un act românesc: Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris. Noua lege fundamentală a statului, cu tot titlul derutant, înlătura Convenția, stăvilea drumul instaurării unui regim de tutelă al marilor puteri, consolida autonomia - deschizând noi perspective luptei pentru independență absolută. Prin ea, puterea domnului era considerabil întărită și lărgită. Adunarea legiuitoare pierdea din drepturile sale inclusiv dreptul de interpretare. Conform Statutului, domnul iniția legile cu concursul Consiliului de Stat, organ juridic, nou constituit, din specialiști. Se organiza o nouă Cameră, Corpul Ponderator, trecându-se astfel la sistemul parlamentar bicameral (de la sistemul unicameral, cu o singură cameră legiuitoare, se trecea la sistemul cu două camere legiuitoare).

Majoritatea membrilor Corpului Ponderator erau numiți de domn care desemna și pe președintele Adunării. Statutul lărgea în mod considerabil dreptul de vot, înlătura privilegiile electorale ale moșierilor și permitea accesul al burgheziei. Dar importante categorii sociale de la sate și orașe erau menținute pe o poziție de inferioritate politică. Proletariatul sătesc și orășenesc era exclus de la vot. Marile puteri garante aprobând noile schimbări, consfințeau dreptul absolut al României de a-și modifica legile, indiferent de prevederile Convenției de la Paris.

La 14 august 1864 era decretată legea rurală, cea mai importantă dintre reformele realizate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Prin ea erau desființate obligațiile feudale ale țăranilor clăcași; aceștia erau declarați proprietari pe pământul avut în folosință, în conformitate cu numărul de vite. În funcție de inventarul viu existent, legea lua în considerare existența a trei categorii de clăcași (fruntași, mijlocași și pălmași) și fixa pentru țărani obligația plății către moșieri, timp de 15 ani, a unei însemnate răscumpărări bănești. Erau împroprietărite prin lege 463.554 de familii, cu o suprafață totală de 1.810.311 ha. Alte peste 48.000 familii au primit pământ pe domeniile statului abia în 1878.

Reforma agrară din 1864 a constituit un moment important în edificarea României moderne. Ea a generalizat relațiile capitaliste, consfinţind victoria noii orânduiri burgheze, a deschis câmp larg, dezvoltării economice burgheze, creând condiții pentru accelerarea progresului societății românești.

A avut, de asemenea, și o importanță națională, contribuind la consolidarea „națiunii”, după cum sublinia Mihail Kogălniceanu, la asigurarea bazei de masă a luptei viitoare pentru independență.

Reforma a avut însă și unele limite generate de caracterul său moderat burghez. Zeci de mii de țărani, cu pământ insuficient sau lipsiți total de pământ, n-au fost luați în considerare de legiuitori. De asemenea, nici clăcașii n-au fost înzestrați cu suprafața de pământ necesară pentru a le asigura independența economică față de moșieri. Marea proprietate moșierească, deși știrbită, era păstrată (împreună cu marea proprietate de stat, ea reprezenta circa 66% din suprafața țării). Aplicarea legii însă permitea deposedarea de pământ a țăranilor și sabotarea legii de către moșieri.

Au fost reformate, de asemenea, învățământul, justiția, finanțele, armata etc.

Legea instrucțiunii publice dădea învățământului o orientare modernă, științifică și o structură unitară. Ea introducea obligativitatea și gratuitatea învățământului primar de patru ani și extindea învățământul secundar și universitar. Universității ieșene (din 1860) i se adăuga în 1864 cea de la București.

De o nouă legislație dispunea și justiția. Codul penal și cel civil (aplicate din 1865 și 1866) desființau jurisdicția consulară și contribuiau la consolidarea statutului și a societății burgheze.

Acestea stabileau că și străinii erau judecați și condamnați potrivit legilor române (în trecut, li se aplica de către consulate legislația țărilor lor).

Toată această activitate de organizare a instituțiilor statului pe principii moderne era subordonată luptei pentru realizarea statului unitar național român independent. Cuza a încercat astfel să realizeze Banca Națională a României, să bată monedă națională „romanatul”, să instituie distincția națională „Spicul de aur” sau „Ordinul Unirii”. S-a preocupat cu insitență de întărirea capacității militare a țării, România ajungând să dispună de un efectiv permanent de 40.000 de ostași și de o rezervă la fel de numeroasă care se putea mobiliza rapid. Era o forță apropiată numericește de cea pe care România o mobiliza în 1877.

Politica națională era ilustrată și prin strânsele legături de solidaritate cu românii din Imperiul Habsburgic, ca și prin sprijinul și integrarea rapidă în viața politică a României a celor care treceau Carpații spre București. Erau sprijinite moral și material mișcarea cultural-politică națională, învățământul, publicistica românească, dar și nevoile curente ale românilor.

Urmărind cu deosebită consecvență împlinirea obiectivelor naționale de unitate și libertate, România în timpul lui Alexandru Ioan Cuza a inaugurat o politică la fel de activă în exterior, plină de demnitate în raporturile cu marile puteri și de solidaritate și sprijin material și moral cu mișcările de elibeare din Balcani, din Polonia și Ungaria.

Pe teritoriul românesc au primit adăpost comunități întregi de bulgari, fugiți de prigoana turcească, care și-au constituit cete înarmate dar și școli, au publicat cărți și reviste. România a sprijinit cu fonduri însemnate taberele de refugiați maghiari, organizate mai ales în Moldova, în anii prigoanei habsburgice de după 1849, a conlucrat cu sârbii și polonezii în lupta pentru libertate și unitate, împotriva marilor imperii.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza lua sfârșit prin abdicarea forțată, la 11 februarie 1866. România modernă, lipsită totuși de o parte însemnată a teritoriului său național, era însă edificată și de ea se legau, cu îndreptățire legitimă, speranțele tuturor românilor.

După ani grei de silit și exil, Alexandru Ioan Cuza moare la 15 mai 1873, la Heidelberg, Germania.

Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București, 1988 – Istoria modernă a României, clasa a IX-a – România în timpul lui Alexandru Ioan Cuza