Țiganiada de Ioan Budai-Deleanu

Compoziția și structura epopeii Țiganiada

Epopeea este specia cea mai întinsă a genului epic și a fost cultivată în antichitate (Homer, Vergiliu), în Renaștere (Ariosto, Casti, Milton, Camões), precum și mai târziu, în „secolul luminilor” (Voltaire), în romantism (Klopstock). Ca operă epică în versuri, epopeea se definește prin următoarele caracteristici: narează evenimente și întâmplări eroice, istorice sau legendare, cruciale pentru existența unui popor; la acțiune participă un număr mare de personaje din viața reală, din mitologie (zei, sfinți, diavoli) sau personaje alegorice (Dreptatea, Ura, Răul, Binele etc.); datorită naturii personajelor, acțiunea se desfășoară pe cel puțin două planuri: unul al vieții reale și altul fantastic.

Țiganiada, epopeea lui Ioan Budai-Deleanu, respectă în mare măsură caracteristicile genului epic, cu precizarea – pe care o face însuși autorul, Leonachi Dianeu (anagramă de la Ianachi Deleanu), în Prologul și Epistolia închinătoare cătră Mitru Perea (anagramă de la Petru Maer, Maior), vestit cântăreț – că Țiganiada este „o alegorie în multe locuri, unde prin țigani să înțăleg ș-alții carii tocma așa au făcut și fac, ca și țiganii oarecând. Cel înțălept va înțălege!…”.

În cele douăsprezece cânturi ale epopeii se înlănțuie, într-o desfășurare unitară, numeroase întâmplări. Pregătindu-se de război împotriva turcilor, Vlad Țepeș hotărăște eliberarea țiganilor și le stabilește „moșia” între Bărbătești și Inimoasa. Pentru a zădărnici planurile voievodului creștin, Satana fură pe Romica, logodnica lui Parpangel. În căutarea ei, Parpangel ajunge la palatul vrăjit, unde, în chip miraculos, se trezește Romica. Căutând-o în continuare, Parpangel întâlnește pe Argineanu, viteaz renumit, care, bând din fântâna cu apă care moleșește, cade într-un somn letargic. Dimpotrivă, bând din apa care înflăcărează, Parpangel se echipează cu armele voinicului și se pregătește să-i atace pe turci. Își aduce însă aminte de Romica și rătăcește fără țintă până îi întâlnește pe turci tocmai în clipa când aceștia atacau tabăra țiganilor. Îi alungă pe turci, înspăimântați mai mult de strălucirea armurii lui, dar, neîndemânatic, cade de pe cal și-și frânge oasele. E salvat de mama lui, Brândușa, care-l aduce în tabără, unde-l așteaptă Romica. În timpul tuturor acestor peripeții ale lui Parpangel, în tabăra țiganilor, Florescu, un bun povestitor, relatează faptele de arme ale lui Vlad Țepeș, care, ajutat de cetele de sfinți ce se luptă cu demonii, ajutoarele turcilor, îi înfrânge pe aceștia. De altă parte, țiganii comandați de Tandaler se luptă cu o cireadă de boi (Tandaler îi sfătuie să țină ochii închiși pentru a avea mai mult curaj) și ajung în tabăra plină de provizii a turcilor, pe care tocmai o părăsiseră.

La nunta lui Romica, Parpangel povestește cele văzute în călătoria sa prin rai și prin iad.

Țiganii se hotărăsc să-și întemeieze un stat al lor, drept care trimit delegați într-o adunare care să delibereze asupra formei de guvernământ: monarhie, republică sau guvernare mixtă. Dezbaterea însă degenerează în bătaie, țiganii se războiesc și se ucid între ei. Cei rămași se împrăștie.

În urma trădărilor și uneltirilor boierești, precum și a unei hotărâri divine, Vlad Țepeș pleacă în pribegie. Armata însă e hotărâtă să continue lupta pentru libertate și noul comandant, Romândor, exprimă astfel hotărârea luată chiar împotriva voinței cerești:

„Și dacă-i hotărât din vecie
Patria să cază fără vină,
Aceaiaș' soarte ș-a noastră fie:
Un mormânt ne-astupe ș-o țărină!
Vrăjmașul alta nu rămână
Făr' pământul și slava română!”

Ultimele versuri ale epopeii sunt și ele semnificative pentru dorința arzătoare de libertate, pusă în cumpănă cu însăși viața. Într-un glas, armata lui Țepeș cere lui Romândor:

„Du-ne (strigând), măcar în ce parte,
Ori la slobozie sau la moarte!”

Compoziția epopeii Țiganiada se evidențiază ușor. Există două planuri principale: unul, real, concret-istoric, în care evoluează Vlad Țepeș, armata sa, tabăra turcească, țiganii; celălalt, fantastic, alcătuit din locuri vrăjite, rai, iad etc., populat cu sfinți, îngeri, draci. Între aceste două planuri principale pendulează Parpangel – adevărat erou de epopee, dar de epopee alegorică – care le adună laolaltă în structura operei, completă cu alte numeroase planuri secundare și acțiuni episodice.

Concepându-și astfel epopeea Țiganiada, autorul își creează pretextul de a zugrăvi în ansamblu societatea feudală, punându-i în dicuție, de pe poziții iluministe, instituțiile, reprezentanții, defectele omenești generate de ea: biserica, justiția, fanatismul și dogmatismul religios, obscurantismul, exploatarea, lăcomia, ipocrizia, trădarea.

FRAGMENTE

Cântul I
...................................

66
Întâi, dară, dintre toți purceasă
Ceata lui Goleman vestită;
Toți ciurari și feciori de acasă,
Vai de-acela care-i întărâtă!...
Trei sute era ei pe-ndelete,
Afară de prunci, muieri și fete

67
Armele cele mai cumplite
Era furce și rude de șatră,
La vârv cu fier ager țintuit;
Cu cestea-îndată trântea de vatră
Pe vrăjmași de-aproape și de parte.
Acolo să vezi capete sparte!

68
Steagul! de mânză codalbă-o piele
Le era, de-aun părâng aninată,
Pe care sta, cu roșii petele,
O veșcă de ciur sus îndreptată.
Cânta de marș în cimpoi foite,
Bătând în ciure negăurite.

69
Ce să mai zic de-a lor voievod mare
Goleman voinicul! Oh, acela,
De nu-l va prăpădi v-o tâmplare,
Nu va bate el în zadar lela,
Nice va zăcea prăvălit pă spate
Când i s-or fârși-în traistă bucate.

70
După-acește veniră nainte,
Armați ș-în rânduri tocmite bine,
Argintarii, de-inele și țânte
Făcători, doao sute. Dar' cine
Îi duce și le este povață?
Tinăr Parpangel și mândru-în față.
...................................

În cântul I, prin fața lui Vlad Țepeș defilează țiganii constituiți în cete, pe meserii, în drumul lor spre Bărbătești și Inimoasa: ciurari, argintari, căldărari, fierari, lingurari, aurari, lăieți.

La fel ca în Cântul al XII-lea, în care descrie crunta bătaie dintre țigani, și aici Ioan Budai-Deleanu face dovada marii sale capacități artistice de a mânui mase mari de oameni, de a zugrăvi scene aglomerate.

77
Era nalt și ghizdav la făptură,
Bun lăutariu, pre bun cântăreț;
La toate faptele cu măsură,
Iară de-inele meșter ales.
Acest chip era voievod mare
A zlătarilor mergând călare.
...................................

Procedeul aproape invariabil al descrierii cetelor de țigani constă în:
a) prezentarea cetei în ce are ea mai caracteristic;
b) informații privind pe comandantul cetei, care, de regulă, este unul din personajele de seamă ale epopeii;
c) referiri la steagul și la instrumentele muzicale ale cetei.

96
Pe-urmă-în rânduri groase, neîncheiate
Mergea lăieții, goleții droaie,
Mâncători zădarnici de bucate,
Înarmați cu măciuci și cu maie;
Muierile cu prunci mici în spate,
De toate goale sau de jumătate.

97
Corcodel pe dânșii avea poruncă
Să povățuiască-în rânduială,
Corcodel care cu bobi aruncă
Și cu vrăjituri oameni înșală.
Ori cine ce va fura el știe,
Spuindu-i dracu din răspântie.

98

Iară steagul era, după care
Să ducea gloata de mortăciune
Și de toate stârvuri mâncătoare,
O tearfă-animată pe-o prăjină.
Marșul suna-în cornuri mugătoare,
Toți lolăindu-să-în gura mare.
...................................

51
Goleman era să mai înceapă
A grăire, și de-abea cât zisă:
„Toate-ahestea nu plătesc o ceapă!...”
Când Sătana care-aci sosisă
Dezbrăcând negura-întunecată,
În chip de corb la țigani s-arată.

52
Și vrând să le facă-o nătărie,
Zbură-în giur, pe deasupră-le, roată,
Câteva ori, ca ș-o ciocârlie
Purure cântând cha! câr! și iată,
Bietul Goleman, ce pe iarbă
Șezând ura, să cufuri-în barbă!...

53
Și tot croncănind de-acolea mearsă,
Iar' dintr-un nuor Sânt Ilie,
Trosc!... așa-l pogni cu săgeată-arsă
Tocma-într-a capului găvălie,
Cât corbul cazu mort, iar' Sătana
Fugi zberând ș-astupându-și rana.

54
De-această-arătare minunată,
La toată, adunarea căzu greață.
Toți să mira cu gura căscată
Și de frică toți albisă-în față,
Iar'ștergându-ș'barba Goleman
Sudui de mamă pe croncan.
...................................

Ioan Budai-Deleanu își subintitulează epopeea poemation eroi-comico-satiric. Într-adevăr, numeroase sunt elementele comice și satirice pe care le găsim în chiar descrierea defilării cetelor de țigani prin fața lui Vlad Țepeș. În strofele 51-54 găsim însă mai explicit câteva modalități comice:

1. Satana, forță supranaturală potrivnică lui Vlad Țepeș și deci și țiganilor, dar aliat turcilor, se travestește în corb și-l ridiculizează pe Goleman (strofele 51 și 52);
2. La rândul lui, Sfântul Ilie – forță supranaturală potrivnică turcilor – ridiculizează pe Satana, trăsnindu-l (strofa 53);
3. Ridicolul scenei este subliniat de comentariul jovial al autorului în strofa 54.
Travestiul, ridicolul și ironia jovială sunt trei procedee comice frecvent întâlnite în Țiganiada.

Cântul XI

...................................
2
Când văd omenirea ticăloasă,
Cu totul oarbă și-întunecată,
După mii și mii de-ani abea scoasă
Din pruncie, în vrăji afundată,
Plâng cu lacreme necontenite,
Cum plângeai oarecând, Eraclite!

3
Când omul pe om strică ș-ucide
Făr'nice-un folos sau trebuință,
Ba muncindu-l, încă-în față-i râde,
Când însuș' hulește-a  sa ființă,
Ce nu fac celelalte jivine,
A fire-om atuncia mi-e rușine!

4
Săracă omenire-obidată!
Nu-ți ajunge că vreme puțină
De-a viețui în lume ț-e dată,
Ș-acuș iară te-ntorci în țărână,
Nu-ți ajung destul să primești
Slăbiciunile tale firești?
...................................

Cânturile X și XI reprezintă partea din Țiganiada în care țiganii dezbat forma de guvernământ ce ar trebui adoptată în viitorul stat. Autorul anticipează disursul lui Janalău cu un comentariu în care versurile îmbracă haina cernită a meditației sumbre, uneori amare, alteori satirice, asupra condiției umane. Meditația începe pe un ton aproape elegiac, cu accente asemănătoare cu cele din bocete. Este deplânsă soarta tristă a omului, victimă a pierderii, din diferite motive, a rațiunii. Pe măsură ce reflecția capătă un aspect mai analitic, ea devine în aceeași măsură o satiră cu accente pe alocuri sarcastice, fiind totodată o pledoarie pentru raționalitate, pentru toleranță între oameni, în cel mai curat spirit iluminist.

Asupra analizei critice a scăderilor omenești în general, dar mai ales a concepțiilor și instituțiilor feudale, Ioan Budai-Deleanu va mai reveni indirect, în celelalte părți ale Cântului XI, prin intermediul țiganilor care iau cuvântul. Critica însă e un prilej de a avansa idei iluministe, pentru că ea se face de pe promontoriul noii filozofii a veacului luminilor. În această ordine, Janalău face la un moment dat teoria dreptului natural:

„Deacă vom lua la socoteală
Cum că toți oamenii de la fire
Să nasc într-un chip, prin o tocmeală,
Nice s-află-între dânșii-osăbire,
Vom afla că-asemene dreptate
Trebue s-aibă toți dreptate
Trebue s-aibă toți în cetate”.

În alt loc, Goleman spulberă mitul monarhului absolut care guvernează în virtutea dreptului divin, reducându-l la o dimensiune pământească proprie și lui:

„Spuneți-m, rogu-vă, ce greutate
Are-un vodă? Eu voi desvolbi-o:
Doarme ca noi, pă dungă, pă spate,
Sau cum vra, păn' (ce) să face zio;
Apoi sculdându-să bea și mâncă,
Sau îș razămă capul în brâncă...”

Lăcomia reprezentanților bisericii este biciuită de Ciuciu:

„Bine că scăpăm de-o mâncătură,
Dumnezeu dă ei să ne ferească!
Numa la părale și prescură
Ahăst feliu dă oameni acum cască;
Cu o mână te blogoslovesc,
Cu alta dă-averi te jecuiesc”…

iar lenea și parazitismul boieresc, de același Goleman:

„Iar' în cât e pentru boierie,
Ei încă șed în pălaturi nalte
Toată zioa cu ciubuc în gură
Ș-a vorbi câteodată să-îndură.”

Stilul și arta literară în Țiganiada

Un poem atât de întins ca Țiganiada, cu un conținut atât de bogat de idei, a ridicat autorului numeroase probleme, cu atât mai mult cu cât era prima asemenea realizare în literatura română. Ioan Budai-Deleanu dovedește însă nu numai curaj în confruntarea cu dificultăți întâmpinate, ci și cu măiestrie artistică de a le depăși.

O primă observație se va opri asupra priceperii de a alcătui compozițional textul prin modalități foarte originale. Sintaxa poetică e variată și novatoare în cele mai multe cazuri. Sunt numeroase inversiunile topice folosite pentru evidențierea unora dintre problemele teoretice dezbătute. Între acestea, antepunerea epitetului este un asemenea procedeu.

Procedeul enjambomentului, adică continuarea proproziției (frazei) dincolo de sfârșitul versului, e foarte des folosită și reprezintă emanciparea poeziei culte de poezia populară, care nu-l cunoaște. El demonstrează ușurința cu care Budai-Deleanu își continuă ideea fără să se „poticnească” de constrângerile prozodice, care nu-l stânjenesc însă deloc. Autorul le respectă doar în măsura în care acestea îl ajută în transmiterea cu ușurință a ideii. Poet de idei, Deleanu este preocupat în primul rând de acestea. Este, dealtfel, primul poet cult care se emancipează, prin enjambament, de versificația folclorică.
Vocabularul folosit de Ioan Budai-Deleanu este foarte bogat și variat. Unele forme lexicale arhaice se datorează stadiului încă neevoluat al unor construcții morfologice: un vocativ, ca în Scrisoarea lui Neacșu, de la 1521, de pildă: „Tu le dăduși, oame ticăloase!” pentru omule; vom, pentru voim; mângâietoriu sau viitoriu, pentru mângâietor, viitor. Alte arhaisme sunt pur și simplu ale timpului, ieșite azi din uz sau cu rare întrebuințări: ghiaur, a blogoslovi, a chivernisi, price, sobor, a izvodi etc. Frecvente sunt formele regionale ale pronumelui (adjectivului) demonstrativ: ceia (aceia), ceștea (aceștia), ceste (aceste) etc., plus varianta arhaică ahăsta (acesta).

În cântul XI, atât de bogat în idei moderne, nu lipsesc, bineînțeles, neologismele: autocrat, organizat, comisie, autoritate.

Concluzii

Pentru că se manifestă în mai toate domeniile de cultură ale secolului luminilor (filozofie, istorie, limbă, literatură), Ioan Budai-Deleanu este socotit cel mai de seamă reprezentant al variantei românești a iluminismului european, cunoscută sub numele de Școala ardeleană.

Adept al generoasei filozofii luministe, autorul Țiganiadei rostește – direct sau prin gura eroilor săi – o înflăcărată pledorie pentru raționalitate în toate inițiativele omenești, pentru înțelegere și armonie între oameni și popoare. Ceea ce face din singura epopee a literaturii române o operă cu un conținut modern și mai ales de mare actualitate într-un moment când, pe plan mondial, rațiunea face vădite eforturile de a precumpăni slăbiciuni omenești ca: orgoliul nemăsurat, spiritul dominator, goana după înavuțire etc.

Pe de altă parte, capodopera lui Ioan Budai-Deleanu, Țiganiada, marchează, în cultura română, începutul modenrizării literaturii noastre. Ea operează certe deschideri spre romantism și realism, fiind în același timp, ca epopee, singura operă mare a clasicismului nostru. Dacă ar fi fost publicată la vremea scrierii ei (1800-1812), ar fi putut marca serios, într-un sens pozitiv, dezvoltarea literaturii române de la începutul sec. al XIX-lea. Rămânând însă în manuscris până la 1875, literatura noastră a fost constrânsă să refacă tot ceea ce ar fi putut însemna pentru ea Țiganiada, în primul rând în ce privește limba literar-artistică.

Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Țiganiada de Ioan Budai-Deleanu