Viata și opera lui Alexandru Odobescu (1834-1895)
Alexandru Odobescu (n. la București în 23 iunie 1834 – d. 10 noiembrie 1895 la București) a fost o persoană reprezentativă a perioadei pașoptiste, fiind primul scriitor savant din literatura română. El a imprimat un spirit nou procesului de dezvoltare multilaterală a culturii, exercitându-și talentul în mai multe direcții.
Primele elemente de învățătură le primește în casă, sub supravegherea mamei sale, Catinca Odobescu. La vârsta de 10 ani este înscris la „Sf. Sava”, școala pe care o frecventează până la izbucnirea revoluției din 1848.
Doi ani mai târziu, fostul școlar de la Sf. Sava sosește la Paris, pentru completarea studiilor, unde rămâne până în 1855. Aici, tânărul Odobescu se alătură Societății Junimea română, în cadrul căreia desfășoară o vie și rodnică activitate.
În 1851, rostește conferința Viitorul artelor în România, în care subliniază caracterul național și popular pe care trebuie să-l aibă artele în România.
În acest studiu, Alexandru Odobescu extinde principiile Daciei literare la toate artele (muzică, pictură, sculptură, arhitectură), încadrându-se în curentul național și popular, a cărui ideologie o îmbogățește.
Tot în 1851, publică în revista Junimea română – editată de societatea cu același nume – articolul Muncitorul român, vibrant elogiu adus frumuseților patriei. Pe țăranii iobagi îi deplânge și le prevede un viitor mai bun.
În 1853, Odobescu își trece bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de litere.
Se înapoiază în patrie, în 1855, făcând un popas la Dresda, unde cercetează galeriile de artă (în august 1852, vizitează British Museum din Londra).
Stabilit la București, Alexandru Odobescu ocupă diverse funcții, îndeletnicindu-se intens și cu literatura.
În 1857, publică în ziarul Românul și, după aceea, în broșură, nuvela istorică Mihnea-vodă cel Rău, iar în 1860, în Revista Carpaților, Doamna Chiajna. În același an, tipărește ambele nuvele în volum, sub titlul: Scene istorice din cronicele românești.
Între aprilie 1861 – decembrie 1863, întemeiază și conduce Revista română, al cărei program continuă Dacia literara și Romania literară în condițiile noi, create de Unirea din 1859. Deși de scurtă durată, Revista română a întrunit în paginile ei, prin grija lui Alexandru Odobescu, pe cei mai de seamă reprezentanți ai scrisului românesc de atunci: V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, N.Filimon (al cărui roman, Ciocoii vechi și noi, se publică în întregime aici). În Revista română s-au publicat pentru întâia oară și fragmente din Istoria românilor sub Mihai-voievod Viteazul (titlul dat de Alexandru Odobescu) a lui N. Bălcescu.
Tot în Revista Română, Odobescu a publicat studiile cu caracter folcloristic: Cântecele poporane în raport cu țara, istoria și datinile românilor și Răsunete ale Pindului în Carpați.
În 1870, scriitorul este ales membru al Societății academice, iar în 1847 este numit profesor de arheologie la Universitatea din București. În același an, publică Pseudo-Kynegetikos.
Ca profesor de arheologie, Alexandru Odobescu va continua la îndrumarea arheologiei românești către cercetarea relicvelor autohtone (în 1869, publicase Notice sur le Trésor de Pétrossa – Notițe asupra tezaurului de la Pietroasa).
În decembrie 1877 apare, sub îngrijirea sa, Istoria românilor sub Mihai-voievod Viteazul a lui N. Bălcescu, pe care o însoțește de o caldă „Precuvântare„.
La începutul anului următor, ține două conferințe: Moții și Curcanii (în ultima elogiază vitejia soldaților în timpul asaltului de la Rahova).
Între 1882-1887, scriitorul se află la Paris, ca secretar de legație. La înapoierea în țară, își tipărește, în 1887, în trei volume, prima culegere din opera sa: Scrieri literare și istorice. În anul 1891, este numit director al Școlii Normale Superioare din București, funcție pe care o va îndeplini până la moartea sa. În 1889, apare la Paris, în limba franceză, primul volum din monumentala monografie Le Trésor de Pétrossa (Tezaurul de la Pietroasa); următoarele două fascicule din monografie vor apărea postum.
Opera lui Alexandru Odobescu
Ca scriitor, Alexandru Odobescu s-a impus prin nuvelele sale istorice Mihnea-vodă cel Rău și Doamna Chiajna, precum și prin Pseudo-Kynegetikos, sinteză a întregii sale creații artistice.
Fără formația științifică de lingvist a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Odobescu a avut opinii dintre cele mai juste. El a fost adversarul ortografiei etimologizante, propusă de latiniști (din acest punct de vedere, Alexandru Odobescu continuă lupta începută de Heliade Rădulescu în prefața Gramaticii românești, din 1828, și de Alecu Russo, în Cugetări, 1855), susținând, ca și ei, principiul fonetic.
Caracterul progresist al orientării lui Alexandru Odobescu în probleme de limbă și ortografie se desprinde din numeroase lucrări, studii și rapoarte academice.
Odobescu a avut și preocupări folclorice. În studiul Cantece poporane, în raport cu țara, istoria și datinile românilor, el consideră, ca și Herder, cântecele populare „glasuri ale popoarelor„, ceea ce înseamnă că pot fi folosite ca izvoare istorice și ca documente ale psihologiei și limbii naționale. În alt studiu, Răsunete ale Pindului în Carpați, Alexandru Odobescu întreprinde o minuțioasă cercetare a Mioriței, la a cărei temelie crede că stă un vechi „linos„, adică un cântec de jale la moartea unui tânăr nevinovat, motiv folcloric răspândit mai întâi la românii din Pind și ajuns apoi la cei din Dacia. Prin aceste studii, Odobescu are meritul de a fi preconizat și realizat cele dintâi studii comparative folcloristice din țara noastră.
Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Viata și opera lui Alexandru Odobescu
