Viața și opera lui Mihai Eminescu (1850-1889)

Viața lui Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, cel mai mare poet român și unul dintre marii tirici ai lumii, s-a născut în 1850 la Botoșani, și natura Bucovinei e de la început prezentă în opera lui. Copil fiind, „păduri cutreieram”, va spune poetul, impresionat de farmecul locurilor natale, evocatoare totodată ale unei istorii naționale bogate în eroi și fapte de glorie. Încă din anii de școală, Eminescu se arată interesat de teatru, poezie, cultură. Avea 16 ani când trimite, la revista de limbă română „Familia” din Pesta, primele poezii, publicate de Iosif Vulcan, care-i schimbă și numele: din Eminovici, cum se chema de fapt după tatăl său, în Eminescu. Datorăm redactorului „Familiei” cel mai celebru botez din istoria literaturii române. Eminescu colindă țara, trece în Transilvania, iar între 1869 și 1874 se află la Viena și Berlin, unde urmează cursurile universităților de acolo, în scopul obținerii unui doctorat în filozofie. Doctor în filozofie poetul nu va deveni însă, deși prietenii lui de la Junimea l-ar fi dorit, ca să poată fi apoi numit profesor universitar în țară. Din 1870 începuse colaborarea la „Convorbiri literare”, se apropiase de Maiorescu și de Negruzzi și va fi socotit el însuși un junimist important. Întors de la studii, va ține „prelecțiuni populare”, ca toți junimiștii. El e interesat de istorie (în 1871, împreună cu I. Slavici, viitorul prozator, luase parte cu entuziasm la organizarea sărbătorii lui Ștefan cel Mare la Putna, prilej pentru români de a-și afirma istoria proprie într-o Bucovină aflată atunci sub ocupație austriacă) și de filozofie (încearcă să traducă din mari filozofi). E un timp redactor la „Curierul de Iași”, bibliotecar la Iași, revizor școlar, apoi redactor la „Timpul”; în toate aceste funcții pune suflet și consumă multă energie. Rapoartele școlare ale revizorului sunt precise și bogate. Ca redactor și colaborator, el scrie articole politice, fiind unul din cei mai de seamă ziariști români. Ca și Caragiale sau Slavici, contemporani și prieteni cu el, Eminescu ridică gazetăria la nivelul unei veritabile arte. De altfel, anii cei mai rodnici ai gazetarului, cei de la „Timpul” (1877-1883), coincid cu anii cei mai buni ai poetului, care-și scrie și publică în acest interval aproape toate marile creații lirice. În 1883 poetul se îmbolnăvește grav. În timp ce se afla la Viena, într-un sanatoriu, unde îl trimiseseră junimiștii, în țară Maiorescu îi publică un volum de Poezii, singurul apărut în timpul vieții poetului, deși nu el l-a alcătuit. Cei șase ani care despart boala de moartea lui Mihai Eminescu sunt ani de suferință pentru poet, a cărui minte e tot mai des întunecată. El moare la 15 iunie 1889 urmat la câteva luni de Ion Creangă, pe care-l cunoscuse la Iași și care a fost toată viața marele lui prieten. G. Călinescu, autorul unei extraordinare Vieți a lui Mihai Eminescu (1932), va evoca această mare prietenie dintre doi din scriitorii noștri cei mai mari și va scrie aceste emoționante cuvinte despre moartea poetului: „Astfel se întinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Opera lui Mihai Eminescu

Trei ani atrag în mod deosebit atenția în biografia poetică a lui Mihai Eminescu: 1866, anul debutului în „Familia” lui Iosif Vulcan; 1870, anul când începe colaborarea la „Convorbiri literare”, plină de mari consecințe pentru tânărul de douăzeci de ani; și 1883, anul ultimelor capodopere (Odă (în metru antic), Glossă, Luceafărul, Mai am un singur dor etc.) și totodată al morții spirituale a poetului. Între anii 1866 și 1870, mulți comentatori, printre care și G. Ibrăileanu, au văzut o primă perioadă a creației lui Mihai Eminescu, aceea a începuturilor sub influența lui Alecsandri și Bolintineanu, din care poetul iese triumfător cu Venere și Madonă și cu Epigonii, poezii ce deschid epoca maturității lui artistice, atât de bogată în realizări, deși se întinde pe ceva mai puțin de un deceniu și jumătate.

Prima poezie, care l-a făcut cunoscut unui public restrâns, este o elegie fără titlu, semnată de M. Eminovici și tipărită alături de alte șase poezii într-o broșură intitulată Laecrimioarele învățăceilor gimnaziaști de’n Cernăuți la mormântul prea iubitulu lor profesoriu Arune Pumnul… Adevăratul său debut literar se face însă la revista „Familia”, în același an (1866), cu poezia De-aș avea… În perioada debutului, Eminescu a încredințat tiparului versuri relativ cuminți, parcă spre a nu șoca gustul literar al timpului, păstrând pentru sine altele mult mai îndrăznețe în idei și limbaj. Este probabil și motivul pentru care Iosif Vulcan, poet el însuși, educat în spiritul literaturii pașoptiste, s-a arătat entuziast de la început de talentul tânărului poet.

Ne vom da seama mai bine de idealurile și de limbajul liricii lui Mihai Eminescu din această primă perioadă, citind cunoscuta poezie Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, publicată în „Familia”, în aprilie 1867. Poezia are aspectul unei invocații și al unei urări către România – poetul adresându-se direct țării lui.

La patru ani de la debut, după ce publicase paisprezece poezii (majoritatea în „Familia”), tânărul poet se hotărăște să se adreseze „Convorbirilor literare”, revista cea mai importantă a epocii, unde știa că va fi citit de Titu Maiorescu. Aflat la studii la Viena, el trimite revistei ieșene poezia Venere și Madonă, care conține câteva din metaforele și comparațiile cele mai puternice din întreaga poezie românească, scrisă până la acea dată:

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braț molatic ca gândirea unui împărat poet…

După acceptarea acestei poezii la „Convorbiri literare”, Mihai Eminescu încredințează revistei poemul Epigonii, însoțit de o scrisoare către Iacob Negruzzi în care își explică ideile, mult deosebite de ale junimiștilor.

Concepția despre poezie și misiunea poetului Mihai Eminescu

Apărută în „Convorbiri literare” în 15 august 1870, Epigonii a făcut mare impresie asupra junimiștilor „din cauza frumuseții versurilor”, cum își va aminti Iacob Negruzii, și totodată datorită „originalității cugetării” cu care „negreșit că, în fond, nu era cu putință să ne unim”. Din acest lung poem aflăm prima oară ce credea Mihai Eminescu despre poezie și poeți. Autorul evocă cu emoție „zilele de aur a scripturelor române”, adică ceea ce el consideră a fi fost epoca de glorie a literaturii noastre, aceea cuprinsă între sfârșitul secolului al XVIII-lea și jumătatea secolului al XIX-lea. Mihai Eminescu știe prea bine că majoritatea poeților acelui timp erau importanți nu atât pentru valoarea în sine, estetică, a poeziei, cât pentru sinceritatea idealurilor lor patriotice. Lui Mihai Eminescu i se pare că urmașii acestora sunt niște simpli „epigoni” care au pierdut orice sinceritate a simțirii. Partea a doua a poemului este o satiră la adresa epigonilor, „simțiri reci, harfe zdrobite”, „mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte”. Poetul spune tot timpul „noi”, incluzându-se printre acești epigoni, parcă spre a mări efectul decepției sale în fața degradării idealurilor:

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeți în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Sigur că aceste idei trebuie interpretate ca expresie a unui sentiment foarte subiectiv de nemulțumire al poetului. În cea mai strălucită epocă din literatura noastră, el vede imitația și lipsa idealurilor. Junimiștii nu erau de acord nici cu critica aceasta exagerată a prezentului, în literatura căruia ei credeau, nici cu supraestimarea literaturii trecutului, pe care ei o credeau slabă. Concepția lui Mihai Eminescu diferă de a lui Maiorescu în această privință. Dreptatea era de partea criticului. Observăm, indiferent de justețea unor considerații, că poetul pune un mare accent pe tradiția națională, fiind un mare iubitor al istoriei țării sale, ale cărei figuri le-a evocat, începând cu Mircea cel Mare. În Epigonii găsim caracterizări foarte frumoase și exacte ale unor poeți români. Fabulistul moldovean Donici este „cuib de-nțelepciune”; Anton Pann, care a scris o Poveste a vorbei, alcătuită din proverbe populare, este „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”; Andrei Mureșan, cunoscutul autor al poeziei Deșteaptă-te române, este „preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”; C. Negruzii, autorul nuvelei istorice Alexandru Lăpușneanul, este cel care „șterge colbul de pe cronice bătrâne”. Desigur, către Alecsandri se îndreaptă admirația nețărmurită a mai tânărului Eminescu:

Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,
Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,
Ce cu basmul povestește – veselu Alecsandri.

E semnificativ să arătăm că, la rândul lui, Alecsandri a știut să treacă plin de demnitate peste orice orgoliu personal și să recunoască indirect în Eminescu pe marele său urmaș. Știm deja că doi tineri scriitori l-au „atacat” în niște conferințe pe bătrânul Alecsandri, opunându-i-l pe Eminescu, și că Maiorescu le-a răspuns în articolul Poeți și critici. Alecsandri a răspuns și el într-o poezie care se încheie cu această admirabilă strofă:

E unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine.
Apuce înainte s-ajungă cât mai sus,
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus…

Oarecum în prelungirea atitudinii critice și decepționale din a doua parte a Epigonilor se situează și versurile din Scrisoarea II în care Mihai Eminescu mărturisește cât de greu îi vine poetului să-și urmărească scopurile sale nobile luptând la tot pasul cu greutățile și neînțelegerile:

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngrămpdite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile?
Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt,
Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt…

Când poetul încearcă să toarne în „formă nouă limba veche și-nțeleaptă” sau să-și exprime „tainica simțire”, când „cu sete” caută „forma ce să poată să te-ncapă” (adică să-l exprime), el e iritat de mediocritatea unor contemporani care vor o literatură facilă și fără nobile idei. Mai ales că el știe că există în țara asta un „soi ciudat de barzi” (de poeți) care încearcă să răzbată „închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane”. Mihai Eminescu îi desprețuiește pe acești poeți care „prin protecție de fuste” speră să profite când bărbații cucoanelor cărora ei le dedică versurile lor proaste vor ajunge „cândva miniștri”. Scrisoarea II e o satiră și totodată o plângere amară a marelui poet ce nu se simte capabil să-și înjosească poezia, așa cum o fac numeroși dintre contemporanii săi.

O diatribă contra criticii găsim în Criticilor mei, inspirată de o trecătoare supărare a poetului pe criticii săi. Dincolo de aceasta, poezia conține câteva frumoase versuri care arată încă odată cât de convins era Mihai Eminescu de necesitatea unui serios conținut de sentimente și de idei într-o poezie, ce nu trebuie să fie formă goală:

E ușor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții
Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.

Temele și universul poeziei eminesciene

Trei teme esențiale pot fi desprinse din poezia lui Mihai Eminescu, în jurul cărora se grupează elementele universului său: natura, dragostea și istoria.

1) Natura este una tipic romantică. Ea îi apare poetului sub două înfățișări principale.

Întâi ca toți romanticii, poetul e atras de o natură de început de lume, de materia care se naște din haos. El imaginează în Scrisoarea I un astfel de început și o astfel de naștere a universului:

La-nceput, pe când ființa nu era, nici ființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genume? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.

Aceste imagini cosmogonice (cosmigonie înseamnă naștere a cosmosului, a lumii) le găsim și în multe alte poezii, ca și în marele poem Luceafărul, unde Hyperion face o călătorie spre originile universului, spre locul de unde totul se naște. De romantismul acesta al viziunii se leagă la Mihai Eminescu predilecția pentru universul nopții, al stelelor și a lumii, al visului, al imensităților, cum sunt cerul și marea. Tudor Vianu nota că, spre deosebire de clasici, care au fost atrași de natura solară a sudului european, cu țărmuri clare de mare și cu temple albe scăldate în lumină, romanticii ca Eminescu sunt preoți ai pădurii pline de umbre și mistere, populate de făpturi reale sau himerice.

În al doilea rând, natura eminesciană se înfățișează, mai ales în poeziile de dragoste, ca o natură plăcută, luminoasă, blândă și ocrotitoare. Poetul nu e numai un iubitor de mari spații cosmice, depărtate și reci ca acelea de unde vine Hyperion în Luceafărul, sau misterioase, nepătrunse, ca acelea din Scrisoarea I, ci și un iubitor de spații familiare, apropiate. Un astfel de spațiu este evocat în poezia La mijloc de codru…:

La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniș
La voiosul luminiș,
Luminiș de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Și de lună și de soare
Și de păsări călătoare,
Și de lună și de stele
Și de zbor de rândunele
Și de chipul dragei mele.

Aici observăm cât de armonioasă este această a doua natură eminesciană. Cerul și pământul se pătrund, soarele și luna se oglindesc în lac, alături de chipul iubitei. E o natură paradisiacă, în care își fac apariția vietăți obișnuite. Ea îi protejează pe îndrăgostiți. Din același moment provin și imaginile interiorului (casa, camera etc.) eminescian, care este unul ocrotitor, chiar dacă uneori sugerează singurătate. Poetul scrie la o masă de brad, ascultând focul ce pâlpâie vesel în cămin sau zgomotul șoarecilor care rod cotoarele cărților din pod. Natura exterioară se prelungește în interior, cu tot firescul.

2) Dragostea (ilustrată în poezii cunoscute, ca: Pe lângă plopii fără soț, Sara pe deal, Atât de fragedă etc.), a doua temă, își are universul ei, direct legat de natură. În general, dintre cele două naturi pe care le-am notat la Eminescu, a doua, cea familiar-protectoare, formează cadrul obișnuit al dragostei. În Lacul, Dorința și în alte poezii, poetul își cheamă iubita „în codrul cu verdeață” sau pe malul lacului „încărcat cu flori de nufăr”; femeia, la rândul ei, vrea să-l smulgă din „nouri și ceruri nalte”, adică din visări filozofice, și să-l aducă pe pământ, alături de ea. Majoritatea poemelor erotice ale lui Eminescu încep cu o chemare în această natură obișnuită („Vino-n codru la izvorul…”) și se încheie cu o stare de visare, de plăcută cufundare a gândurilor și a simțurilor în foșnetul frunzelor, în murmurul apelor, în dulcea batere de vânt. De fapt, acest lucru arată că iubirea este legată de natură la Eminescu într-un chip mai profund decât s-ar lega sentimentele perechii de îndrăgostiți de cadrul în care ei se găsesc. Iubirea e o formă de a participa la viața lumii, a universului. Îndrăgostiții ce se lasă în voia dragostei lor ajung să se contopească cu ritmul neobosit al naturii înseși. Nu-și pun întrebări, ci visează cu ochii deschiși, pătrunși de armonia codrului și de muzica astrelor. Starea aceasta seamănă cu somnul, cu visul, și este esențial romantică. Pentru romantici, natura este eternă, spre deosebire de om, care e muritor. De aceea omul – prin iubire, prin contemplație visătoare, prin somn – aspiră să se contopească cu natura: el vrea să-și uite condiția trecătoare, să se bucure de eternitatea lumii înseși în care se află. Iubirea e o cale de acces spre eternitatea naturii.

3) A treia temă esențială a liricii lui Eminescu o constituie istoria. Ca și natura, istoria, ca temă a operei literare, reprezintă tot o descoperire a romanticilor. În comparație cu natura, care la Eminescu este eternă, istoria e locul schimbărilor și de aceea ea se înfățișează poetului ca o expresie a strădaniei omului de a schimba destinul rău. Această strădanie este însoțită de satisfacții, dar și de nemulțumiri profunde, ce generează uneori sentimentul zădărniciei. Memento mori, subintitulat de poet „Panorama deșertăciunilor”, este poemul succesiunii civilizațiilor spre un scop adesea necunoscut. Pe vasta pânză a timpului se perindă „codri de secoli”, „oceane de popoare”, de la primitivii care „în pustiu aleargă vecinic, fără casă, fără vatră”, trecând prin Babilon, Egipt, Palestina, Grecia, Roma, până la Dacia măreață și legendară. Dacia este evocată adesea de Eminescu, în opoziție cu lumea decăzută în care credea a trăi el însuși. Tema poemului trebuie legată de prezența „cugetătorului”, care „grămădește lumea într-un singur semn”; cu alte cuvinte, caută să afle înțelesul, sensul istoriei.

Trecutul acesta glorios se opune prezentului și în Scrisoare III, care se încheie cu un veritabil pamflet politic. Mihai Eminescu nu e numai poetul evocării unei istorii îndepărtate, ci și martorul uneia contemporane. În Împărat și proletar, Comuna din Paris furnizează imaginației lirice a poetului viziunile primei mișcări proletare care a reușit, pentru scurt timp, instaurarea unei ordini politice comuniste. Mihai Eminescu este aici, ca și în pamfletul din Scrisoarea III, un poet politic, în adevăratul sens al cuvântului.

Împărat și proletar conține un discurs al unui „proletar”, care e un adevărat „rechizitoriu social”. Este semnificativ și că, dintre toți poeții europeni ai secolului, Mihai Eminescu este întâiul care a scris despre Comuna din Paris (poemul apare în 1874, la trei ani de la Comună). Atitudini critice la adresa societății contemporane conțin și alte poezii eminesciene: Junii corupți, din tinerețe, e un pamflet contrar tinerilor paraziți ai vremii. Iar în Scrisoarea III satira atinge un punct culminant, cum vom vedea, analizând-o.

Rezumând această a treia temă esențială a liricii eminesciene, putem spune că istoria apare la Mihai Eminescu indisolubil legată de ideea de patrie. De la primele sale versuri, poetul cântă „dulce românie”, în spiritul înaintașilor lui pașoptiști. Glorificând Dacia în Memento mori sau evocând epoca lui Mircea cel Mare în Scrisoarea III, înfățișând natura în atâtea poezii sau satirând decăderea moravurilor în Junii corupți și Împărat și proletar, Mihai Eminescu se arată stăpânit de un puternic simțământ patriotic. El nu scrie despre țară doar cu ocazia sărbătorilor naționale; lirica lui e permanentă străbătută de sentimentul iubirii de țară.

Proza eminesciană

Deși poezia este partea cea mai cunoscută a operei lui Mihai Eminescu, ea nu e singura. Știm că poetul a fost și unul dintre marii gazetari ai secolului al XIX-lea, publicând mai ales în ziarul „Timpul” articole politice sau pe diferite alte teme, care au avut mare ecou în epocă. Dar Eminescu a scris și proză literară. Ea formează conținutul volumului al VII-lea, din 1977, al marii ediții speciale începute de criticul Perpessicius. Ca și poeziile, bucățile în proză scrise de Mihai Eminescu se împart în antume (publicate de autorul însuși, în timpul vieții) și postume (publicate de alții după moartea lui). Prozele antume cele mai cunoscute sunt nuvelele Sărmanul Dionis și Cezara. Dintre postume, vom aminti un roman neterminat din tinerețe, Geniu pustiu, la care se adaugă numeroase alte povestiri, de obicei numai schițate de Eminescu.

Sărmanul Dionis, apărută în „Convorbiri literare” în 1873, după ce a fost citită în cenaclul Junimii, este o nuvelă fantastică, pe un motiv filozofic. În centrul nuvelei se găsește un vis. Ca și în poezie, Mihai Eminescu este atras și în proză de motivul romantic al visului. Cezara, apărută în „Curierul de Iași” din 1876, este o nuvelă romantică, de dragoste. Romanul Geniu pustiu nu a fost publicat de Eminescu în timpul vieții. Prima ediție este din 1904, epocă în care manuscrisele rămase de la poet și predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române încep să fie cercetate și publicate. Romanul are tot caracter romantic. În el descoperim multe idei ce animau spiritul eminescian în anii de tinerețe. După părerea specialiștilor, Mihai Eminescu a lucrat la Geniu pustiu între anii 1868 și 1871.

Încercările dramatice ale lui Mihai Eminescu se compun dintr-un număr destul de mare de piese de teatru începute și terminate de autor, uneori doar din simple planuri și ciorne. Mai ales în tinerețe, poetul a fost urmărit de ideea de a scrie teatru. Nici unul dintre aceste fragmente nu a fost tipărit de poet. Ca și o parte din proză și poezie, teatrul a fost descoperit după moartea lui Eminescu, în manuscrisele păstrate de Titu Maiorescu. Unele fragmente de piese nu fac să credem că poetul visa să scrie drame inspirate din istoria națională. Acțiunea din Mira se petrece în vremea lui Ștefăniță-Vodă al Moldovei. În fragmentul pe care G. Călinescu l-a intitulat Decebal, căci în manuscris nu purta nici un titlu, este evocat un episod din epoca războaielor daco-romane. Bogdan Dragoș ne întoarce la epoca descălecatului. Mihai Eminescu a mai încercat să scrie piese despre Alexandru Lăpușneanu. A evocat într-un tablou dramatic pe poetul Andrei Mureșan. Toate aceste încercări sunt importante pentru a vedea cât de vaste erau preocupările poetului și ce pondere acorda el istoriei naționale ca sursă de inspirație pentru scriitor.

Mihai Eminescu, poet național și universal

Dacă locul celui mai mare poet român în cultura națională n-a fost de nimeni contestat, înțelegerea lui exactă a suscitat de-a lungul vremii două poziții oarecum deosebite, pe care e bine să le reamintim. Întâia dintre ele, care a fost exprimată de către contemporanii poetului și de către generațiile imediat următoare, constă în considerarea lui Mihai Eminescu drept un fenomen aproape inexplicabil în peisajul literar în care a apărut. Treizeci de ani după moartea poetului, în 1919, G. Ibrăileanu continua a-l evoca pe autorul Luceafărului în acești termeni: „Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor român. El este o apariție aproape inexplicabilă în literatura noastră. El a căzut în sărmana noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi. Întâmplarea a făcut ca unul dintre cei mai mari poeți lirici ai secolului XIX-lea, secol atât de bogat, cel mai bogat în lirici, să se nască la noi”. Ulterior, datorită mai cu seamă străduințelor istoricilor literari, care au acumulat numeroase documente, izvoare, influențe, uneori până la exces, Mihai Eminescu a început să fie privit într-o altă lumină, și anume ca un continuator genial al bogatei tradiții artistice naționale și ca ultimul romantic european, dar care a dat acestui curent literar o tentă națională. „Opera literară a lui Mihai Eminescu crește cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiție și este o exponentă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton”, aprecia g. Călinescu, neegalatul biograf și exeget al creației eminesciene.

Astăzi, amândouă punctele de vedere luate separat ni se par unilaterale și căutăm o conciliere. Îl simțim pe Eminescu deopotrivă ca pe un miracol și ca pe o sinteză a celor mai vechi tradiții ale culturii noastre.

În esența lor, aceste două puncte de vedere nu se contrazic – pentru că orice mare scriitor constituie în același timp încununarea unei tradiții și inaugurarea unui drum nou. Este locul unde-l putem așeza fără să greșim pe Eminescu, în spațiul generos dintre trecut și viitor pe care îl umple cu personalitatea lui, al cărei geniu creator sintetizează datele oferite de toată dezvoltarea culturală anteioară spre a da la lumină o operă cu desăvârșire nouă.

Mihai Eminescu însuși a avut sentimentul, și încă foarte viu, de a se situa într-o viguroasă tradiție culturală românească. Mai multe aspecte ale operei lui ne atrag atenția în acest sens: elogiul constant al valorilor istoriei naționale, patriotismul lui înflăcărat, manifestat nu numai în cultul trecutului, ci și în critica aspectelor negative ale societății contemporane, în interesul pentru folclor, pentru opera artistică a spiritului popular național. Romantismul lui târziu găsește în inspirația folclorică un motiv esențial. Spiritul național, continuarea specificului artistic românesc nu se opun lui Mihai Eminescu receptările ideilor culturii europene, pătrunderii, în gândirea lui, a unui întreg curent de sensibilitate ce a nutrit literatura romantică a secolului al XIX-lea și prin care Eminescu este înrudit cu marii poeți ai lumii. Să adăugăm la aceste note și ceea ce am putea numi „enciclopedismul” eminescian. Ca Heliade înainte, ca Hasdeu în aceeași vreme și mai târziu, Eminescu freamătă de dorința de a cunoaște tainele universului, ale naturii și existenței umane, are tendința de a cuprinde totul și, sistematic, de a ridica efortul de cunoaștere al înaintașilor pe treapta sintezei aristice. Uneori, exagerându-se, din admirație, această înclinare, i s-au atribuit lui Mihai Eminescu vaste cunoștințe în absolut toate domeniile, de la filozofie la economia politică. G. Călinescu avea dreptate să combată ideea unui „monstrum eruditionis”. Dar rămâne evidentă încercarea poetului de a sistematiza într-o viziune enciclopedică ceea ce cultura anterioară îi oferea. Preocuparea pentru istorie (și, după model romantic, nu doar pentru cea națională), pentru creație artistică populară și înclinarea spre originale sinteze enciclopedice sunt cele trei aspecte importante ale tradiționalismului artistic eminescian.

Dar Mihai Eminescu nu continuă numai, ci și inagurează o tradiție. Înainte de orice, desigur, în poezie. Poezia lui, o dată depășită epoca începuturilor, este atât de substanțial nouă, încât își pune pecetea pe strădania artistică a mai multor generații. Primul efect, istoricește vorbind, al eminescianismului este copleșitor. Ceea ce Ibrăileanu numea „curentul eminescian” este dezultatul imediat al unei influențe ce condamnă la epigonism pe mulți dintre poeții generației care i-a urmat lui Eminescu. A trebuit să treacă peste treizeci de ani de la moartea lui Mihai Eminescu spre a putea constata și un efect cu adevărat rodnic: abia poezia interbelică, a unor creatori ca Bacovia și Arghezi, se arată în stare să redescopere, uneori și grație criticii moderne, ceea ce era fundamental în Eminescu și putea fi folosit creator, fără riscul mimetismului și pastișei, scăpând de otrăvurile dulci-amețitoare de care se îmbătaseră poeții generației lui A. Vlahuță.

Distanțarea de tradiția culturală românească mai veche se realizează la Eminescu prin crearea unei poezii înalt filozofice, în care gândirea și vizionarismul domină imaginația lirică, și a unei limbi pe de-a-întregul noi. Nici un poet român nu a îmbrățișat în secolul trecut universul artistic uriaș al lui Mihai Eminescu, nu a avut cugetarea lui capabilă să pătrundă panorama civilizațiilor și sferele filozofiei. Nimeni n-a îmbinat mai bine ca el o minte atât de deprinsă cu abstracțiile și conceptele, cu o expresie atât de plastic muzicală, încât s-ar părea că ideea poate fi percepută și prin senzație. Opera lui Mihai Eminescu nu reprezintă doar „saltul” de la Alecsandri și Bolintineanu la Arghezi și Bacovia, ci descoperă calea poeziei noastre spre universalitate. Eminescu e primul nostru poet de anvergură europeană, primul comparabil cu marii poeți ai lumii, cu Hölderlin, Schiller și Byron, cu Lamartine, Victor Hugo, Leopardi și Heine, cu Pușkin și Lermontov. Opera sa a și fost raportată la opera acestora și la a altora nenumărați, încât contribuția eminesciană la dezvoltarea romantismului într-un specific românesc nu e doar o formulă convențională, ci o realitate incontestabilă. Mihai Eminescu ne dovedește, dacă mai era nevoie, că un poet național poate fi luat în considerare și ca poet universal numai dacă, prin valoarea operei, își deschide aripile asupra unui domeniu de sensibilitate și gândire capabil să reflecte deopotrivă ceea ce este specific fiecărui popor în parte și ceea ce este comun tuturor popoarelor la un moment dat. Eminescu reprezintă sinteza tradiției și a noutății, a elementelor artistice românești și a celor universale, el este un poet național și unul universal în aceeași măsură. Prin el, literatura noastră atinge o culme și își face totodată ieșirea necontestabilă în lume.

Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Viața și opera literară a lui Mihai Eminescu (1818-1890)