Opera lui Ion Creangă (1837-1889)

Opera lui Ion Creangă

Opera lui Ion Creangă este compusă din povești, povestiri și Amintiri din copilărie.

Poveștile își au izvorul din folclor. Creangă a cunoscut folclorul direct, încă din timpul copilăriei, încât a rămas înscris în inima sa: „…de la cinci ani, de când am început a înțelege (…), am auzit de sute de ori poveștile pe care vi le povestesc și eu…„

Opera lui Ion Creangă

Soacra cu trei nurori, prima poveste înscrisă și publicată de Ion Creangă, este construită pe conflictul dintre noră și soacră, prezent și într-o variantă populară armeană, intitulată Soacra.

O babă, care avea trei feciori „înalți ca niște brazi și tari de virtute„, însă „slabi de minte„, ia hotărârea să-i însoare.

„Dar tot atunci – adaugă Creanga – (baba) luă hotărârea nestrămutată a ține feciorii sâi și viitoarele nurori pe langă sine, în casa bătrânească…„

Rând pe rând, primul și al doilea fecior sunt însurați cu fete – din alte sate – pe placul babei: prima noră – „robace si supusă„, a doua – „întocmai după chipul și asemănarea celei dintâi„, așadar, tot „robace” (adică muncitoare) și „supusă„. Feciorul cel mic – care se însoară singur – îi aduce babei o noră cu alte trăsături morale, îndeosebi nesupusă. Fiindcă baba le dădea nurorilor de lucru „cu măsură„, fără să le recunoască rodul muncii lor, cele două nore mai mari i-au propus celei mici s-o ucidă.

În Capra cu trei iezi, Ion Creangă își alege personajele din lumea animalelor, cărora le împrumută caractere omenești, asemănându-se, în această privință, cu La Fontaine.

În Punguța cu doi bani, pedepsirea boierului, care, deși bogat, ia „punguța cu doi bani” găsită de cocoșul moșului sărac, se face în numele eticii sătești: la plecarea cocoșului din ograda boierească, după ce înghițise tot bănăritul stăpânului, se iau și toate păsările după el, „de ți se părea că-i o nuntă și nu altceva…„

În Dănilă Prepeleac, eroul principal al povestii, Dănilă, din „păcălit” devine Păcală:

„Până acum toți râdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns sa râdă el și de dracul„.

Într-adevar, în prima parte, eroul e un exemplar tipic al prostiei omenești, în a doua, dimpotrivă, un reprezentant biruitor al istețimii.

În Povestea porcului, Ion Creangă strecoară aluzii pline de tâlc moral la adresa vieții de toate zilele: o fiică de împărat, căsătorită cu Făt-Frumos preschimbat în porc, aruncând, la propunerea mamei sale, pielea de porc pe care Făt-Frumos o dezbracă seara la culcare, are de suferit blestemul acestuia. După ani de zile de suferință, timp în care fiica de împărat nu încetează să-l iubească pe Fat-Frumos, acesta o izbăvește de blestem.

Aluzii satirice, însoțite de precepte pedagogice, se găsesc și în Povestea lui Stan Pățitul, care, prin vioiciunea dialogului, a fost asemuită cu Calul dracului, de I.L. Caragiale, iar prin convertirea fantasticului la realitatea autohtonă, cu Kir Ianulea, de același Caragiale.

Povestea unui om leneș constituie un elogiu adus în mod indirect muncii, condamnând lenea.

În Fata babei și fata moșneagului, în afară de hărnicie, povestitorul elogiază omenia și condamnă și aici lenea, împreună cu lăcomia.

Toate poveștile lui Creangă, oricâte profunde rădăcini ar avea în folclor și oricât de răspândită ar fi aria geografică a motivelor ce stau la baza lor, datorită tratării artistice la care au fost supuse de noul autor, au ieșit „din circuitul folcloric” și au devenit „opera lui Creangă” (G. Calinescu).

Talentul de povestitor genial al lui Ion Creangă, prin care a devenit – după expresia lui G. Calinescu – „Homer al nostru„, ridicând opera sa la valoarea de „epopee a poporului român„, este reliefat în Povestea lui Harap Alb.

In literatura română, Creangă continuă în ceea ce privește talentul de povești – realizând un salt uriaș – pe Neculce (întocmai ca și acesta, autorul Amintirilor avea „înscrise în inima sa” faptele pe care le povestea), precum și pe Anton Pann, cu care se înrudește prin oralitatea stilului, cu ajutorul căreia a reușit să restituie poveștii funcția ei estetică primitivă. Cu Anton Pann, Ion Creangă se aseamăna și prin folosirea de proverbe și zicători, al caror înțeles, datorită contextului în care sunt plasate, devine integral inteligibil. Într-o anumită măsura, Creangă continuă și pe Negruzzi, autor al lui „Păcală și Tândală„, giuvaer de umor și înțelepciune, făurit cu ajutorul folclorului.

După opinia lui G. Ibrăileanu, adevăratul autor al operei lui Creangă este poporul:

„Concepția lui Creangă este a poporului; al lui Creangă e numai talentul, pe care-l are din naștere„.

O opinie asemănătoare a exprimat despre genialul povestitor și G. Călinescu:

„Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune„.

Întocmai ca și Eminescu, Ion Creangă aparține deopotrivă literaturii române și literaturii universale.

Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Opera lui Ion Creangă