Istoria fierului

Istoria fierului

Fierul este cunoscut încă din mileniul III î.Hr. în Iran, Mesopotamia şi Anatolia, fiind folosit fie fierul meteoric, cu un conţinut important de nichel, mai greu de prelucrat, fie un metal grosolan extras din minereuri.

În Siria de Nord a fost descoperită carburarea, care a făcut posibilă obţinerea oţelului cu 0,3 până la 2,2 % Carbon, în secolele XIV-XIII î.Hr. Metalurgia fierului a fost monopolizată în Anatolia de hittiţi, care au folosit-o în special pentru a avea un avantaj în plan militar.

Din corespondenţa regilor hittiţi cu faraonii egipteni reiese o mare grijă pentru păstrarea secretului tehnologic, negoţul cu fier fiind un monopol deţinut de stat.

La sfârşitul secolului al XIII-lea î.Hr. statul hittit este desfiinţat, în urma atacurilor coaliţiilor de triburi şi uniuni de triburi de pe coasta de vest a Asiei Mici, în cadrul a ceea ce s-a numit „marea invazie egeică”, iar izvoarele egiptene le-au reţinut sub numele de „popoarele mării”.

În aceeaşi perioadă este arsă Troia VII a, iar puţin mai târziu pătrund în Grecia dinspre nord-vestul Balcanilor dorienii, în timp ce frigienii se îndreaptă spre Asia Mică, plecând din aceeaşi zonă balcanică.

În ceea ce priveşte modul în care metalurgia fierului s-a răspândit în Europa, specialiştii vorbesc de calea cimmeriană sau calea Caucazului şi a stepelor nord-pontice, de exemplu.

În Europa, fierul începe să fie prezent începând cu anul 1000 î. Hr. În expansiunea lor triburile din Europa Centrală, purtătoare a culturii câmpurilor cu urne, au întâlnit grupuri de celţi şi slavi, vorbitori de limbi italice şi illiri. În nordul Italiei cultura Villanoviană (1000-700 î.Hr.) joacă rol similar cu cel al culturii Hallstatt (750?-450? î. Hr.), şi apoi cel jucat de celţii din vestul Europei începând cu secolele VII-IV î.Hr. Celţii sunt identificaţi cu cultura La Tène (450?-58 î.Hr.), ce datorează însă mult Hallstattului. Populaţiile germanice încep să se difuzeze din Sudul Scandinaviei şi zona baltică începând cu anul 500 î.Hr.

Epoca Fierului a fost împărţită de specialişti în:
– Prima vărstă a fierului (1 000 – 500 î. Hr.) – Hallstatt;
– A doua vârstă a fierului (500-50 î.Hr.) – La Tène.

Tehnici

Metalurgia fierului presupune o serie de procese complexe, începând cu reducţia minereului, care se realizează la temperaturi ridicate, pentru care a fost necesară realizarea unui cuptor special. Pe de altă parte, extracţia minereurilor presupune o specializare mai bună chiar decât prelucrarea metalului.

Difuziune

Începând cu 800 î.Hr., civilizaţia greacă începe să se refacă după şocul produs de invazia dorienilor, dar în forme diferite. În acelaşi timp, fenicienii se stabilesc în diverse locuri din zona Mediteranei şi răspândesc elemente ale civilizaţiei Asiei Mici.

De la fenicieni grecii împrumută alfabetul, iar din secolul al VIII-lea î.Hr., oraşele-state greceşti se extind prin colonizare, în întreaga regiune a Mării Mediterane. Moştenirea hellenistică este astfel transmisă populaţiilor pe care aceşti le consideră barbare, maarea majoritate a grupurilor etnice din vestul Mediteranei, printre care şi etruscii, adoptând elemente specifice culturii greceşti.

Mare parete din centrele urbane din această zonă, greceşti sau nu, vor evolua spre forme monarhice de organizare sau aristocratice, pe fondul întăririi poziţiilor oligarhiilor comerciale (plutocraţii).

Spre deosebire de Grecia, Italia în epoca fierului era divizată de existenţa mai multor grupuri etnice şi lingvistice, infiltrate prin nordul peninsulei, în mileniul al II-lea î. Hr..

În Nordul Italiei, cultura Villanoviană (1000-700 î.Hr.) are un rol foarte important. Numele culturii provine de la necropola descoperită în anul 1853 în oraşul Villanova, în apropiere de Bologna.

Ulterior au fost identificate urme ale acestei culturi şi în alte zone din nordul şi partea central-nordică a Italiei. Inventarul arheologic reflectă utilizarea unei tehnici avansate în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor, în care sunt prezente influenţe greceşti, caracterizate prin repoussé (batere cu ciocanul, desene geometrice), evidenţiate de multe arme, ceramică descoperite în regiunea de astăzi a Toscanei.

Cultura Villanoviană, a căror purtători vin din Europa Centrală, este similară cu cultura Hallstatt din Austria. Villanovienii îşi incinerau morţii, şi îngropau cenuşa în urne din pastă grosieră, decorate cu motive geometrice.

Urnele din morminte sunt însoţite de diverse piese de inventar funerar din fier şi bronz, dintre care se evidenţiază fibulele, unele cu reprezentări de animale. Villanovienii au fost înlocuiţi de etrusci.

Caracteristică pentru această perioadă este cultura Hallstatt din centrul, vestul Europei şi Balcani. Numele culturii provine de la numele unui oraş din Austria, care este astăzi în Provincia Oberösterreich, la 225 km sud-vest de Viena.

Necropola descoperită aici şi cercetată în perioada 1846 şi 1899, conţinea peste 2 000 de morminte şi numeroase artefacte datând din perioada cuprinsă între 750-450 î.Hr.. Interesant de reţinut sunt elaboratele rituri funerare, dominantă în plan economic rămânând metalurgia bronzului.

Celei de a doua epocă a fierului îi este specifică cultura La Téne (450?- 58 î.Hr.), ai cărei purtătorii sunt consideraţi celţii, care ocupă spaţiul central european începând cu 750 î.Hr., de la Câmpia Vistulei la cea a Marnei.

Lumea celtă s-a organizat în triburi şi clanuri, autoritatea aparţinea adeseori unor regi, şefi militari, cavaleri care conduc migraţiile acestei populaţii, în timp ce aşezările lor au caracter fortificat – oppida.

În dezvoltarea economică şi socială a comunităţilor umane în această perioadă se produc importante restructurări, iar ritmul acestora este inegal, în timp ce centrele de cultură se deplasează.

Ariile culturale devin mai vaste decât cele din perioada anterioară, însă fierul rămâne mult timp încă o materie primă rară şi scumpă.