Istoria fenicienilor
Istoria fenicienilor
După o tradiţie păstrată la Herodot, fenicienii nu ar fi fost autohtoni în patria lor istorică, ci ar fi venit de la Marea Roşie. Această origine nu se poate verifica, deoarece fenicienii, ca populaţie canaaneană, erau înrudiţi cu alte populaţii vest semitice care locuiau de secole teritoriul Canaanului.
Începuturile îndepărtate ale istoriei feniciene pot fi plasate în mileniul al III-lea î.Hr., prin descoperirile „proto feniciene” de la Byblos. Basoreliefurile egiptene din timpul dinastiei a V-a fac dovada raporturilor comerciale dintre Fenicia şi Egipt, egiptenii fiind interesaţi mai ales de lemnul de cedru.
Timp de câteva secole Fenicia a fost sub stăpânirea economică şi poate şi militară a Egiptului. Ştim că faraonul Thutmosis al III-lea enumera oraşul fenician Arvad ca făcând parte dintre posesiunile sale. Unele informaţii despre oraşele feniciene aflăm şi din arhiva de la El Amarna din Egipt.
Individualizarea fenicienilor în raport cu alte populaţii din Canaan s-a produs numai după invazia “popoarelor mării” de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XII-lea, în contextul prăbuşirii statului hittit şi a slăbirii statului egiptean.
Principalele cetăţi erau Arvad, Byblos, Sidon, Tyr, la care sau mai adăugat de-a lungul secolelor altele mai mici, cum au fost Siannu, Sarepta, Usnu, Sumura, Arqa, Beirut,Ushu şi Acho.
Despre perioada timpurie a istoriei fenicienilor (sec.XII-X), avem informaţii sărăcăcioase. Ele sunt de origine egipteană sau feniciană. Pentru raporturile dintre Byblos şi Egipt, povestirea egipteanului Wen-Amon, care a fost trimis la regele Zakar-Ba’al din Byblos pentru a procura lemn de cedru, este foarte sugestivă.
Din partea egipteană, se proclamă o supunere a Libanului faţă de zeul egiptean Amon, în timp ce partea feniciană priveşte aceste relaţii în manieră strict comercială. De altfel, Byblosul va continua să rămână partenerul comercial privilegiat al Egiptului în această perioadă, aşa cum fusese de secole.
Unele inscripţii ale regilor din Byblos (Ahi-ram, Abi-Ba’al, Elí-Ba’al, Shipt-Ba’al şi Yehi-Milk) vorbesc despre imaginea regalităţii, iar scrierea unora dintre aceste nume pe unele monumente faraonice este o dovadă a raporturilor strânse dintre această cetate şi Egipt.
Despre cetatea Tyr, avem numeroase informaţii în vechiul Testament. Regele Hiram era în relaţii foarte bune cu regii evrei David şi Solomon, cărora le-a oferit lemn şi meşteri pentru construcţia templului şi a palatului din Ierusalim. Cele două state au cooperat în domeniul comercial în Marea Mediterană şi Marea Roşie.
Ştim puţine lucruri despre raporturile dintre cetăţile feniciene. Se pare că, într-o primă perioadă, Sidonul a avut o poziţie dominantă, dar din jurul anului 1000 î.Hr. Tyrula devenit tot mai important.
Marile schimbări produse în bazinul oriental al Mediteranei datorită invaziei popoarelor mării (prăbuşirea statului hittit, slăbirea Egiptului şi a cetăţilor miceniene) au deschis fenicienilor largi posibilităţi de afirmare.
De altfel, apogeul civilizaţiei feniciene a fost în secolele XII-VIII, deoarece apariţia mai târziu a unor noi puteri în Orientul mijlociu (Assyria şi apoi Persia), ca şi expansiunea colonială greacă vor constitui factori care vor îngrădi posibilităţile de exprimare, mai ales în plan economic, a micilor oraşe-state feniciene.
Deşi cetăţile feniciene ocupau un teritoriu foarte mic în comparaţie cu marile state orientale, locul lor în epocă a fost remarcabil. Dispunând de teritorii şi resurse limitate, cetăţile feniciene s-au orientat de timpuriu către o producţie meşteşugăreasc ă cu un înalt grad de prelucrare, pe care o comercializau pe spaţii imense, din Mesopotamia şi Egipt până departe în vest, în Italia şi Spania.
Marinari neîntrecuţi, ei vindeau lemnul de cedru şi de pin, stofe fine, mai ales cele de purpură, obiecte de sticlă, fildeş, metale şi pietre preţioase etc., şi cumpărau materii prime necesare în atelierele din patrie.
Cercetările din ultimele decenii tind tot mai mult să dovedească că fenicienii comercializau nu numai propriile produse, ci şi pe acelea din alte centre meşteşugăreşti din Orient, în special din zona Urartu şi Caucaz. Aceste mărfuri de bună calitate au impus în întregul bazin mediteraneean o adevărată modă orientală, care treptat a devenit orientalizantă, prin imitarea produselor orientale în atelierele locale.
În acest mediu economic a apărut şi cea mai de seamă realizare a fenicienilor, anume alfabetul. Scrieri mult simplificate, aproape alfabetice, apăruseră şi în alte cetăţi vest semitice, mai ales în Ugarit, dar fenicienii sunt cei care au făcut marele salt calitativ, simplificând la maximum vechea scriere cuneiformă, atribuind fiecărui sunet consonantic un anumit semn grafic. Grecii vor realiza un alfabet complet, pe care-l utilizăm şi astăzi, creând semne grafice şi pentru vocale.
Fenicienii au întemeiat numeroase colonii în bazinul Mării Mediteranei. O prezenţă colonială feniciană poate fi acceptată în Cypru, încă din secolele X-IX. Dar de o adevărată expansiune colonială se poate vorbi doar odată cu secolul al VIII-lea. De altfel, colonizarea feniciană a fost contemporană şi concurentă cu cea greacă.
Statutul coloniilor feniciene în raport cu metropola nu era identic cu cel al coloniilor greceşti, deoarece primele nu au devenit multă vreme entităţi politice autonome în raport cu metropola.
Atât cât cunoaştem despre raporturile dintre Tyr şi colonia sa Cartagina, fundată pe litoralul nord al Africii, în Tunisia de astăzi, rezultă că aceasta era dependentă de metropolă, deoarece multe secole după fundarea sa, plătea metropolei un tribut anual – la fel cum plăteau şi celelalte sate şi oraşe ale regatului tyrian –,şi era condusă nu de un rege, ci de judecători ( sufetes, în latină ), ca şi celelalte centre subordonate.
În afara Cartaginei (= Oraşul Nou), întemeiată potrivit tradiţiei greceşti în anul 814 î.Hr., fenicienii au mai întemeiat în nordul Africii colonia Utica. Cartagina, care a fost cea mai de seamă colonie feniciană, singură sau împreună cu colonişti din Fenicia, a întemeiat numeroase colonii, mai importante fiind: în Sicilia occidentală şi în insulele învecinate, Panormos (azi Palermo), Soloeis (Soli), Motya; în Sardinia, Nora şi Tharras; în Spania, Gadeş (Cadix) şi Malaga.
Alte colonii au fost întemeiate în Baleare şi pelitoralul occidental al Africii mediteraneene. Situarea geografică a acestor colonii arată că ele trebuiau să controleze rutele maritime precum şi regiunile bogate în resurse minerale.
Fenicienii au fost printre cei mai de seamă exploratori ai antichităţii. Către anul 600 î.Hr., o flotă feniciană a fost trimisă de faraonul Nechao, prin Marea Roşie, să înconjoare Africa. Din Mediterana, cartaginezii, conduşi de amiralul Himilco, trec de coloanele lui Hercules (strâmtoarea Gibraltar) şi ajung până în Gallia şi Britannia (cca.450 î.Hr.); câţiva ani mai târziu, o altă flotă cartagineză condusă de Hanno, explorează coastele africane până în golful Guinea (cca. 425 î.Hr.).
Prosperitatea şi expansiunea cetăţilor feniciene a avut mult de suferit datorită schimbărilor petrecute atât în Orient cât şi în Occident. Ridicarea Assiriei ca putere hegemonă în Orientul apropiat, ca şi colonizarea greacă în bazinul mediteraneean au avut drept urmare decăderea treptată a oraşelor feniciene.
Obligate mai întâi să plătească tribut Assiriei, Fenicia este anexată apoi acestui stat. Concomitent, influenţa feniciană în Cypru, Sicilia şi Gallia este puternic concurată de greci. După prăbuşirea statului assyrian, locul acestuia este luat, pentru scurt timp, de Regatul Noului Babilon, apoi,după anul 539, de Imperiul persan.
În timpul dominaţiei persane, cetăţile feniciene cunosc ultima lor perioadă de înflorire economică şi culturală, bucurându-se de o anumită autonomie internă. În anul 332, Alexandru Macedon cucereşte Fenicia, care în epoca elenistică va face parte mai întâi din regatul Lagizilor, apoi din cel al Seleucizilor,cunoscând o decădere progresivă. În anul 63 î.Hr., generalul roman Pompeius include Fenicia în provincia Syria, după care numele ţării cade treptat în uitare.
Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu
