Istoria cauciucului natural

Istoria cauciucului natural

Puţine produse vegetale au cunoscut o istorie atât de agitată ca mult disputatul cauciuc, produs în diferite colţuri ale lumii de un număr de specii, unele erbacee, altele copăcei sau chiar copaci lainici.

Cea mai cunoscută plantă de cauciuc este Hcvca brasiliensis, care furnizează cauciucul de Para, nu numai cel mai răspândit, dar şi cel mai apreciat.

Tot în America de Sud mai există speciile de Hevea de Guineea, Hcvca de Spnice, Hcvca discolor, ca şi Hancomia, care dă cauciucul de Pernambuco sau „mangabeira”. În Madagascar creşte, de asemenea, un arbore producător de cauciuc, Euphorbia inlisy. Aproape dispărut azi, din cauza exploatării intense.

Insă cauciucul african este furnizat mai ales de specii ale genului Landolphia, reprezentat de liane subţiri, lungi de zeci de metri.

În fostele ţări ale URSS din jurul Caucazului, plantele care conţin cauciuc sunt mici, ierboase, cu rădăcini mari, din familia compozite.

Ele se numesc cocsacâz şi tausagâz. Cocsacâz (Taraxacum kok-saghyz) e o păpădie cu rădăcini doldora de cauciuc, iar tausagâzul (Chondrilla gummifera) formează desişuri în pustiurile nisipoase ale Asiei Centrale, care consolidează dunele de nisip mişcătoare.

Cauciucul formează depozite mari pe rădăcini, dar inconvenientul îl constituie greutatea de a-l separa de nisip şi cantitatea mare de răşină cu care este amestecat.

Insă cauciucul cel mai valoros se extrage din Hevea. Latexul se obţine prin rezinaj. Se fac tăieturi în scoarţă, prin care se scurg 3-4 kg de lichid pe an.

Latexul este condensat prin diferite procedee. În vechile plantaţii se foloseşte alumarea. Latexul strâns în căldări este amestecat bine cu ajutorul unei lopeţi. Latexul de culoare albă se condensează devine brun, obţinându-se astlel cauciucul de Para.

Metoda chimică de coagulare constă în colectarea latexului în bazine, diluarea lui cu apă şi apoi coagularea lui cu un acid organic. Cheagurile de cauciuc strânse la fundul bazinului se vălţuiesc în formă de foi subţiri numite crep. Foile se usucă, în care caz îşi păstrează culoarea albă, sau se afumă şi atunci devin brune.

Toate populaţiile din zonele unde există plante de cauciuc îl foloseau într-un fel sau altul. Astfel, unele triburi din Africa Centrală îl folosesc la săgeţi pentru fixarea otrăvii în vârful lor. Hinduşii ung cu cauciuc coşurile în care transportă mierea. Kirghizii folosesc din timpuri imemoriale cauciucul pentru mestecat.

Amerindienii din bazinul Amazonului cunoşteau încă din perioada precolumbiană proprietăţile cauciucului, pe care-l aplicau ca pe un lac, pentru a face impermeabile pânzeturile groase cu care se apărau de ploaie.

Cuvântul caucho, în limba amerindienilor, înseamnă lacrimi de arbore sau lacrimi de lemn, indicând astfel secreţiile care ţâşneau din coaja înţepată. Şi indienii din Antile cunoşteau cauciucul. Columb şi însoţitorii săi au observat că indienii se distrau lovind o minge confecţionată dintr-o substanţă neagră. Când era izbită, mingea sărea ca şi cum ar fi fost vie.

Columb n-a acordat interes acestui joc. Abia peste două secole, aceste mingi au atras atenţia francezului La Condamine, plecat în anul 1743 într-o aventuroasă călătorie prin ţinuturile Anzilor şi Amazoanelor. In rapoartele şi apoi în memoriile sale, el a descris acest material, indicând si felul cum era obţinut.

Meşterii indieni – scria La Condamine – obţineau din frământarea acestuia o masă elastică din care confecţionau sticle incasabile şi încălţăminte impermeabilă, de mare folos în pădurile lor mlăştinoase, apoi clistire – un fel de pere goale înăuntru, înzestrate cu un tubuleţ (canule), oferite oaspeţilor înaintea unor ceremonii.

Cauciucul adus de La Condamine în Franţa nu prea a fost luat în seamă. Abia în anul 1770, chimistul englez Priestley a descoperit că, frecând cauciucul de o hârtie scrisă, semnele de creion dispar. Aşa s-a născut guma de şters, prima aplicaţie europeană a cauciucului.

O jumătate de veac mai târziu, un industriaş scoţian a primit între alte produse o soluţie de cauciuc care, din greşeală, i s-a vărsat pe haină. Cu acest prilej el a observat că stofa a devenit impermeabilă. Şi cum în Anglia ploua mult, ingeniosul industriaş s-a gândit să îmbibe stofele cu această substanţă, realizând primele pelerine impermeabile, care, din nenorocire, iarna se întăreau ca o scoarţă iar vara se muiau, devenind lipicioase şi mirositoare.

Aceste defecte au fost înlăturate în anul 1840, când americanul Charles Goodyear a descoperit – tot printr-o întâmplare – procesul vulcanizării – metodă care transforma cauciucul în gumă elastică şi rezistentă. Încercând acţiunea sulfului asupra cauciucului, pasta rezultată din acest amestec a luat foc. Pentru a împiedica un incendiu, Goodyear a aruncat-o pe fereastră în zăpadă.

A doua zi cercetătorul a fost uimit constatând că acest amestec aruncat în curte îşi schimbase proprietăţile, pierzându-şi vâscozitatea, cel mai mare neajuns. Procedeul a fost brevetat de american şi apoi perfecţionat de englezul Hancock.

„Nebunia” cauciucului a început abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, când automobilul şi bicicleta au cucerit lumea şi cererea de cauciuc pentru pneurile roţilor a atins cote nemaiîntâlnite. Arborii de pe Amazon au deveni insuficienţi.

Un naturalist englez, Wîckliam, a reuşit, în anul 1871, să treacă prin vamă în mod clandestin seminţe de Hevea, sădindu-le apoi în Grădina Botanică Kew, din Londra. După 5 ani tinerii arbori au fost răsădiţi în coloniile britanice din Asia musonică (Singapore, Ceylon). In anul 1905 Anglia produsese primele 174 tone de cauciuc de pe plantaţiile proprii. La rândul lor, olandezii şi apoi francezii au aclimatizat Hevea în coloniile asiatice.

In anul 1930 producţia mondială de cauciuc a atins 800 000 de tone. Însă cauciucul natural nu reuşea să satisfacă cerinţele din ce în ce mai ridicate ale industriei şi provoca numeroase perturbaţii economice.

Progresele chimiei au permis obţinerea cauciucului sintetic, prin polimerizarea butadienei, mai întâi în Germania, apoi în S.U.A., procesele perfecţionându-se continuu, în anul 1959 producţia de cauciuc sintetic a întrecut producţia de cauciuc natural şi această situaţie se menţine şi azi.

Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris