Bătălia de la Bannockburn – 24 iunie 1314

Bătălia de la Bannockburn

La sfârşitul domniei lui Edward I Longshanks, Scoţia se afla încă sub stăpânire engleză, deşi războiul ţărănesc purtat sub conducerea lui William Wallace arătase că puternicii cavaleri englezi pot fi înfrânţi.

Cel ce va da din nou semnalul revoltei va fi Robert Bruce, care s-a proclamat rege al Scoţiei. Ca atare, urmaşul lui Longshanks, Edward II, s-a îndreptat spre Scoţia cu o armată de circa 20 000 de soldaţi, de două ori mai mult decât avea Robert Bruce. Bătălia de la Bannockburn s-a desfăşurat intr-o zonă mlăştinoasă, improprie desfăşurării cavaleriei grele a angliei.

Scoţienii, înarmaţi doar cu lăncii lungi şi săbii, au făcut cu succes faţă şarjei de cavalerie şi, după câteva ore de luptă, floarea aristocraţiei engleze zăcea în mlaştină sau fugea pe câmp, spre castelul Stirling, pentru a scăpa cu viaţă.

Dar grosul armatei engleze încă nu intrase în luptă şi abia a doua zi, dimineaţa, Edward a luat decizia de a traversa râul Bannockburn. O decizie absolut nefericită întrucât, din desişurile pădurii aflată pe celălalt mal, o ploaie de săgeţi s-a abătut asupra englezilor.

Pedestraşii britanici s-au retras în dezordine, având cavaleria uşoară scoţiană, condusă de Edward Bruce, fratele lui Robert, pe urme. Regele Angliei a fost cu greu salvat în iureşul bătăliei de către câţiva cavaleri credincioşi, fiind dus la castelul Dunbar şi de aici, cu o corabie, la Londra.

În urma bătăliei de la Bannockburn au rămas pe câmpul de luptă aproape zece mii de morţi, mai puţin de o mie fiind scoţieni, restul englezi.

Sursa: Prof. Cornelia Cucu