Pronumele personal. Formele pronumelui personal

Pronumele personal desemnează diferitele persoane. El are forme diferite pentru cele trei persoane la singular (eu, tu, el, ea) și la plural (noi, voi, ei, ele).

Formele pronumelui personal

Formele pronumelui personal sunt organizate pe persoane, indicând:
a) pe cel (cea) care vorbește sau persoana I: eu;
b) pe cel (cea) cu care se vorbește sau persoana a II-a: tu;
c) pe cel (cea) despre care se vorbește, fără să fie persoana I-a sau a II-a, ci persoana a III-a; el, ea, dânsul, dânsa.

Persoana I singular, eu, are pluralul noi. Acest plural nu înseamnă însă „eu + eu + eu etc.”, ci „eu + tu (+ tu + tu etc.)” sau „eu + el (+ el + tu + tu etc.)”, sau „eu + ea (+ tu + el etc.)”. El asociază, așadar, cel puțin una din celelalte persoane, inclusiv prin pluralul acestora; de ex: „eu + voi” sau „eu + ei” sau „eu + ele” = noi.
Faptul că pluralul noi cuprinde măcar o dată pe eu dovedește că persoana I domină persoanele a II-a și a III-a.

Persoana a II-a singular, tu, are pluralul voi, care înseamnă:
a. „tu + tu (+ tu) etc.”;
b. „tu + (tu) + el (+ el) etc.”, „tu + (el) + ea (+ ea)” etc.
Faptul că în pluralul voi este cuprins măcar o dată tu dovedește că persoana a II-a domină persoana a III-a.

Persoana a III-a, masculin și feminin, el, ea, are pluralul după gen: masc.: ei, fem.: ele.
Ei prezintă pe „el + el (+ el + el etc.)”; pe „el + ea (+ el + ea etc.)”; pe „el + ele”.
Ele reprezintă pe „ea + ea + ea + ea etc.”.
Faptul că în pluralul ei pot fi cuprinse și ea, ele, alături de el, constituie dovada că în acest plural domină masculinul.

Notă. Formele pronumelui personal se împart ți în forme lungi de obicei neaccentuate și care de foarte multe ori se sprijină pe cuvântul dinainte sau după ele, fiind unite (conjuncte) cu el.

Notă. Dânsul și dânsa se întrebuințează rar la genitiv-dativ în exprimarea literară. Formele de genitiv-dativ sunt: dânsulului, dânsei, dânșilor, dânselor.
Notă. Pentru persoana a III-a se întrebuințează și însul, însa – cu pluralul înșii, însele -, dar numai în combinare cu anumite propoziții: într-însul (-însa), dintr-însul (-însa), printr-însul (-însa).

Observați că, în exemplele date, la cazurile acuzativ și dativ pronumele personal are forme duble: accentuate (mine, ei) și neaccentuate (mă, îi, i-).

Formele mine și ei se pot accentua în vorbire și, de aceea, se numesc forme accentuate, iar formele mă, îi, i- nu se accentuează în vorbire și, de aceea, se numesc neaccentuate.

Unele forme neaccentuate se pronunță și se scriu împreună cu un cuvânt aflat înainte sau după ele: să-ți spună, l-a văzut, i-a plăcut.

! Formele accentuate răspund singure la întrebări, iar cele neaccentuate cu ajutorul formelor accentuate.
Pe el l-am văzut la film. (pe cine am văzut? pe el > prepoziție + formă accentuată)
L-am văzut la film. (pe cine am văzut? pe el l- > prepoziție + formă accentuată + formă neaccentuată)

! Regula de mai sus este folositoare în deosebirea formelor accentuate de cele neaccentuate. După ce se pune întrebarea, prima formă cu care se răspunde este accentuată.
Te-am auzit cântând. (pe cine am auzit? pe tine te- > prima formă accentuată tine, a doua formă neaccentuată te-)
Ne-au dat lacrimile. (cui au dat? nouă ne- > prima formă accentuată nouă, a doua forma neaccentuată ne-)

Formele accentuate ale pronumelui personal

Formele accentuate pentru pronumele personal apar precedate de prepoziție. De asemenea, Formele accentuate subliniază persoana despre care se comunică (mine – mie, tine – ție). 

Pronumele personal la cazul nominativ

Pronumele personal la cazul acuzativ

Pronumele personal la cazul dativ

Pronumele personal la cazul genitiv

La cazul genitiv, Pronumele personal nu are forme pentru persoana I și persoana a II-a.

Pronumele personal la cazul vocativ

Pronumele personal nu are forme pentru persoana I și a III-a , la cazul vocativ

Formele neaccentuate ale pronumelui personal

Formele neaccentuate pentru pronumele personal au funcția sintactică de complement direct. Formele neaccentuate nu accentuează persoana despre care se comunică.

Pronumele personal la cazul dativ

Pronumele personal la cazul acuzativ

Formele neaccentuate mă și vă pierd pe ă atunci când se pronunță împreună cu cuvântul următor care începe cu o vocală: m-au chemat, v-a dat.

Pronumele personal își modifică forma după:

număr, gen și caz – ca substantivul
persoană – ca verbul

La persoanele întâi și a doua, singular și plural, pronumele personal nu are forme pentru cazul genitiv. Aceste forme există doar la persoana a III-a, singular și plural:

Cartea ei este curată
Am luat creionul lui.

Determinând substantive, pronumele personal ei, lui sunt atribute.

Pronumele personal ei, lui, lor apar uneori precedate de articolul posesiv (genitival) al, a, ai, ale:

Cartea este a ei.
Creionul este al lui.

Vocativ are doar persoana a doua singular și plural, formele fiind identice cu ale nominativului:

Tu, băiete, cântă!
Voi, cei de acolo, veniți la noi!

La acuzativ, formele accentuate ale pronumelor personale sunt însoțite totdeauna de prepoziții:

Se îndreaptă spre ea.
Despre voi este vorba.
Cu tine și cu el am fost în excursie.
Ne-a chemat pe noi și pe ei.

Dânsul, dânsa, dânșii, dânsele sunt pronume personale de persoana a III-ea:

…cică aveam grozavă ciudă pe dânsa.
                                                    (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

Întrebuințarea formelor lungi

Pronumele personale în formă lungă se folosește ca subiect numai când vorbitorul insistă asupra persoanei care face acțiunea vrând să o pună în evidență. Între Ascultați muzică clasică? și Voi ascultați muzică clasică? deosebirea rezidă în aceea că a doua propoziție implică mai întotdeauna o opoziție subînțeleasă între subiectul exprimat de pronume și alt subiect neexprimat dintr-o propoziție asemănătoare. Opoziția se îndreaptă adesea spre calitatea subiectului exprimat de pronume. Voi ascultați muzică clasică? putând însemna și „Sunteți capabili de așa ceva?”, „Puteți asculta muzică clasică?”

De cele mai multe ori, pentru a se pune și mai puternic în lumină o idee ca cea de mai sus, pronumele-subiectul se așează după predicat sau, când este posibil, la sfârșitul propoziției: Ascultați voi muzică clasică? Ascultați muzică clasică voi? Intonația propoziției este în așa fel condusă, încât voi să fie scos în evidență.

El, ea apar însă mai des ca subiectul decât celelalte două persoane, pentru că sunt diferențiate pe genuri.

Notă. Două aspecte ale întrebuințării pronumelui-subiect merită sa fie privite mai atent: utilizarea „școlărească” în propoziții ca Noi am învățat astăzi… și cea în care pronumele-subiect apare fără vreun motiv de insistență: Eu sunt student în anul al III-lea (pentru: Sunt student în anul al III-lea). În varianta cu pronumele-subiect (eu) exprimat se cere fie ca persoana I să desemneze pe cineva care dorește să sublinieze că „el este student” (iar alții nu sunt), fie ca după eu să urmeze în opoziție numele propriu: Eu, Rică Venturiano, sunt student…, ceea ce reprezintă de fapt tot o izolare a subiectului, deci o subliniere, o scoatere în evidență a lui.

La dativ, formele lungi pentru pronumele personal se folosesc cu prepozițiile care cer acest caz, dar mai ales fără prepoziții. Ele sunt dublate în anumite condiții sintactice de formele scurte.

La acuzativ, formele lungi pentru pronumele personal apar numai precedate de prepozițiile care cer acest caz gramatical și sunt dublate adesea de formele scurte.

Locul formelor pronominale scurte

Locul de așezare a formelor scurte pentru pronumele personal sunt în linii mari următoarele:

1. Forma scurtă a pronumelui personal se plasează totdeauna înainte de verbul aflat la indicativ prezent, imperfect, mai mult ca perfect, la conjunctiv prezent și trecut, la infinitiv prezent.

2. Forma scurtă a pronumelui personal se plasează totdeauna după verbul aflat la imperativ sau la gerunziu.

3. Forma scurtă o a pronumelui personal se poate plasa înainte sau după viitorul anterior. Celelalte forme scurte se așează totdeauna înaintea viitorului anterior.

4. Forma scurtă o a pronumelui personal se plasează totdeauna la sfârșitul verbului aflat la perfectul compus, la condiționalul prezent sau trecut. Celelalte forme scurte se plasează înaintea auxiliarului de la timpurile mai sus indicate.

5. Când se întrebuințează două forme scurte, ordinea așezării lor, una față de cealaltă, este: dativ-acuzativ, cu excepția lui o care, în anumite situații, poate să fie plasat înainte sau după verb.

Aceste reguli iau în particular următoarele aspecte:

Dativ

îmi, îți, îi, își, ne, vă, le

se folosesc:
a) înaintea timpurilor simple ale verbelor care încep cu o consoană sau cu un î (afară de imperativul pozitiv și de gerunziu): îmi apare, îți dă, ne aprobă, vă spune etc.;
b) înaintea timpurilor simple ale verbelor care încep cu o vocală (afară de imperativul pozitiv și de gerunziu) paralel cu formele mi, ți, i etc.;
c) înaintea viitorului și viitorului anterior: îmi va plăcea, le va fi plăcut etc.

mi, ți, i, și, ne, vă, (v-), le

se folosesc:
a) înaintea timpurilor compuse (afară de viitor și de viitorul anterior): mi-am închipuit, ți-am dat, v-am spus, v-ar fi oprit, le-aș fi cerut etc.;

b) după să al conjunctivului: să–ți, să–și, să–i, să ne, să vă etc.;
c) după imperativul pozitiv și după gerunziu, formând silabă cu ultima parte a verbului aflat la aceste timpuri: dă–i, dă–ne, spune–le etc., oferindu–și, pronunțânu–ți etc.;

d) înaintea verbului fi din formule fixe ca: mi–e (ste) sete, foame, ne e frică, vă e teamă etc.;

e) (în limbajul familiar și cel popular) înaintea timpurilor simple (afară de imeprativul pozitiv) și a celor compuse (afară de viitorul și viitorul anterior) de la verbele care încep cu o vocală (dar nu cu î): ți–aduci aminte, i–aduc aminte etc., v–aduc aminte, mi–adun, și–adună, ți–umple etc.
Notă. Dacă verbul începe cu î și se întrebuințează formele mi, ți, și, i, î nu se mai aude, adică: mi–ntinde, ți–nplinesc, și–ngroapă etc.;

f) (în limbajul poetic) după substantive sau după adjectivele aflate înaintea unui substantiv: inima–i, cărțile–mi, vechea–ți prietenie, frumoasele–mi amintiri etc.;

g) după nu la timpurile simple, inclusiv imperativul negativ: nu–mi acordă, nu–ți pasă, nu–i încredințase etc., nu–mi da!, nu–ți pierde, nu–i spune, nu vă lăsați etc.

mi, ți, i, ni, vi, li

se folosesc:
a) înainte de pronumele reflexiv se, la verbele construite cu acest pronume: mi se comunică, ți se va comunica, ni se cere, vi se cere, li se va fi cerut etc.

b) imediat după imperativul pozitiv sau gerunziu, dacă acestea au și un pronume în acuzativ: spune–mi–o, adună–ți–l, dă–i–l, schimbați–vi–o, încearcă–ni–le, spunându–vi–se, cerându–li–se, acordându–i–l etc.;
c) imediat după timpul verbului în construcții inversate care conțin pronumele se: pare–mi–se, arătați–s–ar, cerutu–vi–s–a, plânsu–li–s–a.

Acuzativ

mă, se

se folosesc:
a) înaintea timpurilor simple (cu excepția gerunziului și imperativului pozitiv): mă ascultă, mă cheamă, mă învață, se ascultă, se chemase, se învață etc.;

b) înaintea viitorului și a viitorului anterior: mă va invita, mă va fi invitat, se va invita, se va fi invitat etc.;

c) după să al conjunctivului: să mă asculte, să mă fi invitat, să se asculte, să se invite etc.;

d) după gerunziu: invitându–mă, chemându–se etc.;

e) după imperativul pozitiv: ascultă–mă!

f) după nu la timpurile simple, inclusiv mă la imperativul negativ: nu mă apropii, nu se clatină, nu mă atinge, nu mă împinge;

te

se folosește la fel ca și mă și să. În plus, el apare înaintea auxiliarului avea: te–am întâlnit, te–ai lăudat, te–aș cunoaște etc.

m, s

se folosesc:
a) înaintea auxiliarului avea: m–a solicitat, m–ai înțelege, s–a stricat, s–ar fi dus etc.;

b) (în limbajul popular și familiar) înaintea timpurilor simple la verbele care încep cu o vocală (dar nu cu î): m–aduce, m–ascultă, s–aduse, s–află etc.

îl

se folosește:
a) înaintea timpurilor simple (afară de imperativul pozitiv și de gerunziu): îl aștept, îl cunoaște, îl întâmpinase etc.;

b) înaintea viitorului și viitorului anterior: îl va aștepta, îl vei fi așteptat, îl va chema, îl va fi chemat etc.

l

se folosește:
a) înaintea auxiliarului avea: l–am căutat, l–aș chema, l–am fi căutat etc.;

b) după să al conjunctivului: să–l caut, să–l fi căutat etc.;

c) după pronumele în dativ la verbele construite cu acest caz: mi–l dă, ți–l recomandă, vi–l propunem, ni–l oferă etc.;

d) (în limbajul popular și familiar) înaintea verbelor care încep cu o vocală: l–aștept, l–atinse, l–umflă etc.;

o

se folosește:
a) înaintea timpurilor simple, cu excepția imperativului pozitiv și a gerunziului: o accept, o exclusese, o înțelegea etc.;

b) după nu la timpurile simple, inclusiv la imperativul negativ: n-o ascultase, nu o cunoștea, nu o chemași, n-o asculta!, n–o chema!, n–o împinge! etc.;

c) înaintea viitorului și viitorului anterior: o va accepta, o va fi acceptat, o va exclude etc.;

d) după participiu în timpurile compuse: am cercetat–o, aș fi căutat–o etc.;

e) după infinitivul verbului din prezentul condiționalului: aș asculta–o, ai cere–o, ar înțelege–o etc.;

f) după imperativul pozitiv și după gerunziu: ascult–o!, caut–o!, înțelege–o!, etc.; ascunzând–o, căutând–o, înțelegând–o; etc.

g) după să al conjunctivului: s–o aștept, s–o fi așteptat, s–o primesc, s–o fi primit, să o aștept etc.

ne

se folosește:
a) înaintea timpurilor simple (afară de imperativul pozitiv și de gerunziu): ne adunăm, ne ucide, ne ascunsesem, ne cunoaștem, ne mărturisea etc.;

b) înaintea viitorului și viitorului anterior: ne va aduna, ne va fi adunat, ne va cunoaște, ne va fi cunoscut etc.;

c) înaintea auxiliarului avea: ne–am cunoscut, ne–ați cunoscut, ne–am fi adunat etc.;

d) după să al conjunctivului: să ne întâlnească, să ne fi întâlnit etc.;

e) după imperativul pozitiv și după gerunziu: dovedește–ne, mărturisește–ne, ucide–ne, dovedindu–ne, mărturisindu–ne, ucigându–ne.

vă, v-

se folosesc ca și ne, afară de v- care apare înaintea auxiliarului avea: v–a anunța!, v–a iubit, v–a potolit, v–aș invita, v–aș fi invitat etc. și înaintea timpurilor simple ale verbelor care încep cu vocala a: v–ascult, v–aștept, v–avântați etc.
Notă. În această situație, v caracterizează vorbirea curentă, limbajul popular și cel familiar. În limbajul strict solemn, el nu este recomandabil. În acest limbaj este preferat vă: vă ascult, vă aștept etc.

i

se folosește:
a) înaintea auxiliarului avea: i–am amenințat, i–a lecuit, i–ați pomenit, i–aș amenința, i–ai fi amenințat, i–ar lecui, i–ar fi lecuit etc.;

b) după să al conjunctivului: să–i cereți (pe ei), să–i fi cerut (pe ei);

c) după imperativul pozitiv și după gerunziu: ascultă–i (pe ei), îndrumă–i (pe ei), desfaceți–i (pe ei), ascultându–i (pe ei), îndrumându–i (pe ei), desfăcându–i (pe ei) etc.

îi

se folosește:
a) înaintea timpurilor simple ale verbului, afară de imperativul pozitiv și de gerunziu: îi aștept, îi elimină, îi uimesc, îi poftește etc.;

b) înaintea viitorului și a viitorului anterior: îi va aștepta, îi va uimi, îi va pofti, îi va fi așteptat, îi va fi poftit.

le

se folosește:
a) înaintea timpurilor simple ale verbelor, afară de imperativul pozitiv și de gerunziu: le ascult (pe ele), le invit, le ascultăm (pe ele), le ascultasem (pe ele) etc.

b) înaintea viitorului și a viitorului anterior: le voi asculta (pe ele), le voi invita, le voi fi ascultat, le voi fi invitat etc.;

c) înaintea auxiliarului avea: le–am ascultat, le–aș asculta, le–aș fi ascultat etc.;

d) după imperativul pozitiv și după gerunziu: ascultă–le, invită–le, ascultându–le, invitându–le etc.;

e) după un pronume în dativ la verbele construite cu acest caz: mi le aduce, ți le aduce, și le adună, vi le dă etc.

Notă. Formele scurte – cu excepția lui -o – se leagă de gerunziu cu ajutorul unui -u adăugat la verb.

Dublarea (reluarea și anticiparea pronumelui personal)

Pronumele personal este dublat în forma lungă obligatoriu de o formă scurtă, când forma lungă exprimă obiectul direct (complementul direct) sau pe cel indirect așezat înaintea verbului:

pe noi ne–a întrebat
pe ei nu i–a mai întâlnit
ție îți convine
lor le trimit salutări

Notă. Întrebuințarea formei lungi depinde de intenția vorbitorului de a insista asupra obiectului gramatical. Când acest lucru nu se întâmplă, obiectul gramatical este exprimat chiar înaintea verbului numai de formele scurte: ne–a întrebat, nu i–a mai întâlnit, îți convine etc. În această situație însă nu se poate întrebuința niciodată forma lungă singură.

Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Pronumele personal, Formele pronumelui personal