Literatura populară

Literatura populară

Literatura populară este, de fapt, folclorul literar, care cuprinde cele dintâi creații literare ale unui popor transmise prin cuvânt.

De-a lungul timpului, creația folclorică orală s-a concretizat în numeroase forme de manifestare. Unele dintre ele își mai păstrează și în zilele noastre caracterul sincretic pe care îl aveau în fazele primare de dezvoltare, când, artele nefiind încă diferențiate, textul vorbit era însoțit de muzică și dans.

Creația folclorică românească, lirică și epică, în versuri sau în proză, cunoaște numeroase specii, caracteristice: colinde, legende, balade, orații, doine, strigături, ghicitori, bocete, descântece, basme, povestiri, snoave, anecdote, proverbe etc.

Doina sau cântecul este specia de bază a liricii noastre populare. Ea abordează o tematică complexă și variată, exprimând, printr-o mare bogăție metaforică, reacția sufletului omenesc mișcat de sentimentul iubirii, de bucurie, mulțumire, încântare, dor, tristețe, revoltă, ură, înstrăinare etc. De aici și marea diversitate a doinelor: doină de dragoste, de dor, de jale, de înstrăinare, de cătănie, de haiducie, de leagăn etc. În general, doinele se cântă pe melodii specifice, bogat ornamentate, ilustrând prin aceasta caracterul sincretic primitiv al folclorului.

Prima atestare a cuvântului doină o întâlnim în Descriptio Moldaviae a lui D. Cantemir.

Legenda este o specie a genului epic. Printr-un amestec specific de adevăr și imaginație, ea narează în versuri sau în proză întâmplări, deosebite evenimente istorice, credințe vechi legate de apariția unor plante animale, fenomene ale naturii etc. Legendele sunt adesea purtătoare ale unor idealuri umanitare sau ale unor înțelesuri profunde pe care oamenii le-au atribuit evenimentelor prin care au trecut, credințelor și obiceiurilor tradiționale. Legenda a fost multă vreme o formă de conservare a ecourilor istoriei în conștiința oamenilor.

Balada sau cântecul bătrânesc este o specie a poeziei epice prin care se povestesc întâmplări din trecut, cu personaje puține și acțiune scurtă. După tematică, baladele noastre populare sunt pastorale (Miorița), haiducești (Toma Alimoș), istorice (Novac și corbul). Cu un conținut ușor modificat, termenul de baladă este folosit și în literatura cultă. Primul l-a folosit Alecsandri, apoi Coșbuc, Topârceanu, Iosif ș.a.

Basmul – creație artistică veche – este specia de bază a epicii noastre populare. Este o narațiune, în general în proză, cu procedee și mijloace artistice specifice: întâmplările au caracter fantastic, personajele care participă la ele sunt imaginare, de regulă întruchiparea unor forțe supranaturale, a unor precepte sau idealuri colective. Sub aspectul fantastic al întâmplările și al personajelor se ascunde însă modul specific popular de reflectare a realității, de exprimare a năzuințelor spre adevăr și dreptate, se ascund trăsăturile morale tipice ale oamenilor buni și ale celor răi.

Poezia obiceiurilor. În împrejurările deosebite ale vieții și ale muncii omului s-au format, din cele mai vechi timpuri, anumite datini și obiceiuri. Multe dintre acestea, dobândind o lungă tradiție, sunt respectate ca niște adevărate sărbători populare, antrenând întreaga activitate. Astfel, obiceiurile Anului Nou au produs o bogată și variată poezie, cunoscută sub numele de colinde, urături, teatru popular, în care elementele mistice se îmbină cu elementele de baladă, de legende astrale, de pantomimă etc. Obiceiurile legate de muncile primăverii, verii și toamnei, de momentele importante ale vieții omului (naștere, căsătorie, moarte) – ritualuri străvechi – îmbogățesc și colorează, prin conținutul lor, existența socială.

Operele folclorice au câteva trăsături specifice comune. În primul rând, ele sunt anonime, adică nu au un autor cunoscut.

Apărute spontan și circulând pe cale orală, operele folclorice, deși inițial sunt poate produsul imaginației unui singur om, devin cu timpul o creație colectivă, ele fiind transformate și cizelate prin contribuția a numeroși indivizi talentați, aflați, uneori, la distanțe mari și neștiind nimic unul de celălalt.

Orice creație folclorică poate fi întâlnită în numeroase variante, care reprezintă transformări și adaptări la gusturi și necesități artistice diferite. Spre exemplu, sunt cunoscute până în prezent peste 160 de variante din balada Meșterului Manole și aproximativ 900 din Miorița.

Literatura populară se dezvoltă nu prin însumarea creațiilor, ci prin transformarea și selecția lor continuă. Creațiile folclorice care au ajuns până la noi reprezintă o foarte mică parte din cele ce au circulat de-a lungul istoriei.

Deși, prin esența lor, folclorul este o creație artistică spontană, supusă unor transformări și adaptări continue la necesitățile mereu noi ale vieții spirituale, orice colectivitate umană își creează, cu timpul, din aceste forme de manifestare artistică o tradiție. Această tradiție folclorică are la bază teme și motive strâns legate de experiența de viață a poporului respectiv, un fond de idei și convingeri specifice, o sumă de imagini artistice și de simboluri particulare, anumite forme și modele structurale și, în sfârșit, un stil propriu.

Prin ceea ce au specific și esențial, operele folclorice sunt o cristalizare a experienței de viață în răspunsuri artistice, pe care inteligența și sensibilitatea omului simplu le-au dat, de-a lungul timpului, problemelor fundamentale ale existenței. Aceste răspunsuri s-au concretizat în teme și motive ca: bucuria de a trăi și de a-și împlini dorințele, neliniștea pe care o aduc iubirea, solidaritatea și devotamentul în prietenie, tristețe provocată de sentimentul îmbătrânirii sau al morții, nesupunerea la rău și la împilare, revolta împotriva nedreptății, credința în triumful binelui, pasiunea pentru creație, pentru muncă, sentimentul dureros al înstrăinării de țară și de cei dragi etc.

Datorită schimbării condițiilor de viață și evoluției însușirilor sufletești ale omului, același teme și motive folclorice capătă întruchipări poetice diferite de la o epocă istorică la alta.

Spre exemplu, tema muncii în folclorul nostru nou are un caracter profund optimist. Dar, cu toate schimbările ce se produc în mentalitatea cu care sunt abordate unele teme și motive, în mesajul umanist al folclorului există anumite trăsături esențiale perene, care stau la baza întregii creații populare.

Cea mai pregnantă dintre aceste constante este caracterul lui profund național și unitar. Unitatea de limbă, de tradiții morale, obiceiuri, credințe, de aspirații și de idealuri social-politice se observă și în răspândirea pe întreg teritoriul țării a tuturor temelor și operelor folclorice mai importante. Aceleași colinde, descântece, superstiții, bocete, orații, doine, balade, legende și basme pot fi întâlnite în variante ce nu diferă prea mult de la o provincie a țării la alta. Se vede de aici că ideea unității spirituale și a continuității noastre pe aceste meleaguri este o veche și durabilă concluzie a gândirii populare, a reflectării caracterului specific al existenței noastre social-istorice și spirituale în conștiința colectivă a maselor.

Ne explicăm astfel de ce românii nu cedau în fața dușmanilor nici când erau cotropiți. Ei mai aveau ceva de apărat – cultura, idealurile, speranța, unitatea vieții lor spirituale, exprimată cu atâta vigoare în creațiile folclorice.

O altă constantă a conținutului creației folclorice românești este sentimentul legăturii stabile a omului cu locul în care s-a născut. De aici izvorăște și dragostea pentru natură și pentru tot ce ține de ea: munții și dealurile, văile și câmpiile, apele și pădurile țării, holdele de grâu și livezile de pomi fructiferi, miresmele florilor și cântecele păsărilor etc.

Din același sentiment al legăturii tainice a omului cu locul în care s-a născut și în care au trăit, s-au bucurat și au suferit părinții, moșii și strămoșii lui, izvorăște și respectul pentru neam și pentru istorie, pentru faptele de vitejie ale eroilor.

Exprimând acest sentiment deosebit de puternic, baladele și legendele noastre populare umpleau repede întreaga țară cu ecourile faptelor de vitejie, făcând să vibreze timpurile de știri emoționante sau dramatice:

Auzit-ați de-un oltean,
De-un oltean, de-un craiovean
Ce nu-i păsa de sultan?

Auzit-ați de-un viteaz
Care vecinic șede treaz
Cât e țara la necaz?

Auzit-ați de-un Mihai
Ce sărea pe șapte cai
De striga Stambulul vai?

El e domnul cel vestit
Care-n lume au venit
Pe luptat și biruit.

În basmele românești orizonturile sunt larg deschise: călătoriile se fac peste nouă mări și nouă țări; omul pleacă în străini și se întoarce la ai săi cu o concluzie invariabilă – „Român în țară / Duce dorul și suspină”. Privită din acest punct de vedere, creația folclorică ne apare ca un gest multimilenar de armonizare a existenței omului cu pământul țării și cu legile lui specifice.

Creația folclorică românească a fost din cele mai vechi timpuri o armă de luptă împotriva nedreptăților de tot felul, a asupririlor sociale și naționale cu care s-a confruntat poporul nostru de-a lungul existenței sale milenare. Nota aceasta de protest străbate deopotrivă lirica și epica populară, de la doină la basm. Ea este, poate, una din cele mai importante trăsături ale folclorului nostru.

După concepția populară, omul cât trăiește are datoria să facă dreptate, să lupte împotriva răului. Apariția eroului în literatura populară marchează epoca în care societatea a devenit conștientă de valoarea individului, de rolul pe care acesta îl poate juca. Literatura noastră populară este bogată în eroi, nu în zei, ca a altor popoare. Pintea-Voinicul sau Viteazul-Vitejilor, Baba-Novac, profilând imaginea demnității ce nu se umilește. Ursan, care înfrânge prin cinste pe asupritorii nedrepți. Toma Alimoș și atâția alții nu puteau să lipsească din panteonul figurilor legendare literatura populară românească.

O notă distinctă capătă în creația populară expresia sentimentului iubirii. Lirica românească de dragoste se caracterizează prin intensitate, puritate, gingășie, gust pentru frumos:

Dragele iubirile
Cântă ca păsările
În toate colțurile,
Și pe lunci și pe câmpii,
Și prin livezi și prin vii,
Și prin munții cei pustii.
Ce-mi tot zici că lumea-i mare
Și că-n lume-s fete multe
Care-ar vrea să mă asculte
Și să facă tot ce vreu
Ca s-aline dorul meu!
Că din sută și din mie
Numai una-mi place mie.

Folclorul românesc a acumulat de-a lungul timpului o mare bogăție de teme și imagini, și-a format și a menținut în permanență un nivel de exprimare artistică strălucitoare.

Așa cum reiese din toate trăsăturile fundamentale menționate mai sus, sensul existenței omului în folclorul nostru nu este ambiguu, neclar. Oamenii nu se zbat în incertitudine. Lupta lor neîncetată este determinată de dorința de a face să se respecte sensul pozitiv, uman, al existenței lor.

Într-o formulare mai generalizatoare, putem spune că folclorul nostru literar este expresia dragostei pentru om, a iubirii de viață de țară, un reflex artistic spontan al acestor două sentimente care s-au împletit atât de strâns de-a lungul istoriei poporului român.

Limbajul folcloric, deși spontan, este deosebit de bogat în imagini artistice și în figuri de stil (comparații, metafore și simboluri), care îi conferă o valoare stilistică remarcabilă. Prin aceste elemente specifice, stilul folcloric depășește mult capacitatea vorbirii obișnuite de exprimare a gândurilor și sentimentelor, oferind autorilor de literatură cultă un adevărat model de comunicare artistică, perfecționat și viguros. Așa se explică faptul că toți marii noștri scriitori au găsit un izvor nesecat de inspirație nu numai în aria motivelor și a temelor culturii populare, ci și în expresia stilistică a folclorului literar. În creațiile folclorice literare aflăm prima folosire a limbii române ca instrument de cultură. Sfera de utilizare folclorică a limbii noastre fiind foarte largă, iar exercițiul creației populare fiind vechi și efectuându-se destul de intens, limba română are o consacrare culturală și literar-artistică de o îndelungată tradiție.


Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Literatura populară

%d blogeri au apreciat: