Vasile Pârvan (1882-1927)

Vasile Pârvan (1882-1927) s-a născut la 28 septembrie 1882, în comuna Huruiești, județul Bacău, ca fiu al unui învățător. După mamă, se înrudea cu filozoful materialist Vasile Conta (1845-1882). Urmează liceul la Bârlad, apoi devine student la Facultatea de litere din București, unde contactul cu istoricii Ion Bogdan, Dimitrie Onciul și Nicolae Iorga va marca definitiv formarea sa ca om de știință. Trimis, ca bursier, la studii, în Germania, se specializează în istoria antică și tipărește câteva lucrări ce dovedesc calități excepționale de cercetător. În 1909 este ales membru corespondent al Academiei Române și numit profesor de istorie antică la Universitatea din București. Devenit în scurt timp unul dintre arheologii români de frunte, Vasile Pârvan făcea, în 1913, după alegerea sa ca membru activ al Academiei, următoarea profesie de credință, caracteristică pentru orice mare umanist: „M-am deprins a vedea doar două lucruri vrednice de străduințele și iubirea noastră: cultul pios al amintirii lăsate de resturi și ruine, cultul entuziast al geniului omenesc, continuu învins și continuu din nou bituitor.”

Astfel, Vasile Pârvan se lega, peste timp, în gând, aspirație și faptă cu cronicarii (Ureche, Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Cantemir), în strădania de a scoate din negura uitării faptele înaintașilor și de a le oferi drept pildă contemporanilor.

Opera lui Vasile Pârvan

Cercetările în domeniul arheologiei și gândurile despre viață ale savantului au fost valorificate în numeroase studii, articole, comunicări, referate, dar mai ales în volumele sale:

1. Idei și forme istorice, București 1920;
2. Memoriale, București 1923;
3. Începuturile vieții romane la gurile Dunării, București, 1923;
4. Getica: O protoistorie a Daciei, București 1926 (lucrare masivă, însumând 850 de pagini, fundamentală pentru ultimul mileniu de istorie de dinainte de era noastră a strămoșilor poporului român. Titlul conține termenul getica, la plural în limba latină, adică getice, ceea ce s-ar putea citi: probleme privitoare la geți);
5. Dacia - Civilizațiile antice din țările capato-danubiene, Cambridge, 1928 (deci apărută postum, tradusă în franceză, limbă în care redactase autorul, în englezește. În românește s-a publicat prima oară în 1937. Lucrarea reprezintă o privire sintetică asupra evoluției civilizațiilor din teritoriile locuite de strămoșii noștri preromani, urmărită în strânsă legătură cu evoluția civilizațiilor popoarelor vecine).

Dacă până la Vasile Pârvan în studiile istorice despre originea românilor precumpănitoare era ideea romanității, după apariția lucrărilor lui a devenit evidentă și contribuția covârșitoare a culturii și civilizației geto-dace în plămădirea poporului român. Vasile Pârvan însuși sublinia rolul catalizator pe care civilizația romană l-a avut în evoluția ulterioară a culturii naționale românești: „Ideea-mamă a întregii culturi românești e ideea romană. Cultura noastră națională, creatoare, spre deosebire de străvechea civilizație vegetativă etnografică, daco-romană, populară, începe odată cu descoperirea Romei”. Dar ținea să precizeze în același timp importanța înaintașilor săi întru istoriografie: „Istoriografia românească din Moldova, Ardeal și Țara Românească e creatoarea conștiinței naționale superior culturale a poporului nostru.”

Înzestrat cu o capacitate intelectuală excepțională, Vasile Pârvan era în același timp animat de fierbinți idealuri umanist-patriotice, validate practic prin dăruirea totală cauzei poporului din care făcea parte. Savantul a trăit arzând ca o flacără, stinsă, din păcate, prea repede: Vasile Pârvan a încetat din viață la vârsta de numai 45 de ani, înainte de a fi adăugat operei sale de arheolog și filozof al istoriei și alte lucrări, pe care le pregătea cu minuțiozitatea ce-i era caracteristică: „Când semenii tăi - scria el în articolul Datoria vieții noastre din volumul Idei și forme istorice - te urcă în vârful piramidei sociale, trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo: nu pentru tine, că tu ești un om, trecător, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebuie să-l lași să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să-l faci să înflorească în inima contemporanilor tăi, chiar de-ar fi să-l crești cu tot sângele vieții tale, pe care numai o dată o ai”.

Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Vasile Pârvan (1882-1927)