Țările Române în sec. XVII-XVIII

Țările Române în sec. XVII-XVIII

În secolul al XVII-lea și al XVIII-lea Țările Române se aflau încă sub dominația otomană. Sub diverse forme ele continuau lupta pentru libertate și unitate, având mereu trează înfăptuirea de la 1600, când Mihai Viteazul a eliberat și a unit Țările Române.

În timpul războaielor dintre Imperiul otoman, Monarhia habsburgică și Imperiul rus, teritoriul românesc a fost adesea teatru de război.

Existența în vecinătatea noastră a unor imperii a întârziat într-o perioadă sau alta dezvoltarea economico-sicoală a poporului, formarea națiunii române, a statului național unitar.

Dorința mare a poporului român era să scuture dominația otomană; dar el nu voia să intre sub o nouă stăpânire, cea a împăratului habsburg ori a țarului rus. De aceea, cei mai de seamă domnitori au început să ducă o politică de echilibru. Astfel au procedat domnitorii Matei Basarab, Vasile Lupu, Gheorghe Rákóczi din Transilvania, Șerban Cantacuzino și, mai ales, Constantin Brâncoceanu. Năzuind spre libertate, ei au căutat să nu fie distrusă țara de către cele trei mari puteri aflate într-un război aproape neîntrerupt, vreme de două veacuri (1683-1878).

Lupta poporului român împotriva regimului otoman

În 1683, sultanul a obligat pe domnitorii din București și din Iași să participe la asediul Vienei cu câte un corp de oaste. Dar, împotriva poruncii sultanului, ei au întreținut legături tainice cu austriecii și cu polonii conduși de regele Ian Sobieski.

Înfrânți, turcii au încheiat pacea de la Karlowitz (1699), prin care Ungaria și Transilvania intrau sub stăpânirea habsburgilor.

În aceste vremuri grele, românii au fost conduși de doi voievozi vrednici și patrioți: Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir.

Țările Române în sec. XVII-XVIII

Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a căutat să dezvolte economia și cultura Țării Românești. Iar ca să ușureze situația țării, a menținut legături de prietenie cu Rusia și cu Monarhia habsburgică.

În Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711), mare cărturar și patriot, dorind să scutere jugul otoman, s-a aliat cu țarul Petru I. Dar, la Stănilești (1711), turcii au înfrânt oștile rusești și române. Cantemir s-a văzut nevoit să se adăpostească la curtea țarului Petru I.

La câțiva ani după aceasta (1714), Constantin Brâncoveanu a fost ucis, din porunca sultanului, împreună cu cei patru fii ai săi.

Temându-se de răscoala românilor și nemaiavând încredere în domnii de țară, sultanul a trimis la Iași și la București domni dintre grecii din Fanar (o mahala din Instanbul). De aceea, vremea cât au condus acești domni, peste 100 de ani, s-a numit epoca fanarioților. Ea a durat până la revoluția condusă de Tudor Vladimirescu din 1821. În timpul fanarioților, subjugarea otomană a atins în Țările Române punctul culminant. În aceste vremuri grele pentru Țările Române, Monarhia habsburgică a ocupat Oltenia (1718-1739) și partea de nord a Moldovei, Bucovina (1775); iar în 1812, Basarabia – partea Moldovei dintre Prut și Nistru – a fost încorporată la Imperiul țarist.

Lupta poporului român împotriva regimului habsburgic

Din 1699, Transilvania a intrat sub stăpânirea Habsburgilor. La început, românii au crezut că noua stăpânire îi va ajuta să ducă o viață mai bună. Într-adevăr, un număr de tineri români au putut studia la școlile înalte din Viena sau din Roma. Ajungând mari cărturari, ei au răspândit în rândul românilor gândirea filozofilor iluminiști și au răspândit în rândul românilor gândirea filozofilor iluminiști și au întețit lupta pentru libertate.

În același timp, nobilii maghiari și cei germani au întărit exploatarea economică și asuprirea națională; au smuls multe din loturile de pământ ale iobagilor; au sporit numărul zilelor de muncă (robota) pentru castel; s-au împotrivit ca românii să facă parte din regimentele grănicerești, înființate de Maria Tereza. Toate acestea au produs nemulțumiri, iar nemulțumirile s-au revărsat în valul răscoalei țăranilor transilvăneni, condusă de Horea, Cloșca și Crișan. Pornită din Munții Apuseni, în toamna anului 1784, răscoala a cuprins aproape toată Transilvania. Răsculații cereau desființarea iobăgiei, egalitatea impozitelor, dreptul de a se înrola în regimentele grănicerești, judecată dreaptă, pedepsirea nobililor. Răscoala a avut un caracter social și național.

Deși împăratul Iosif al II-lea făgăduise lui Horea că va face dreptate, totuși a trimis armată și a înăbușit răscoala cu tutunul. Mii de țărani au fost uciși. Pe Horea și Cloșca i-au strivit de vii, cu roata, pe câmpul zis „La Furci”, lângă Alba Iulia. Mare mulțime de țărani a fost adusă cu de-a sila să vadă crâncena pedeapsă dată celor care se ridicaseră pentru binele poporului.

Speriat de puterea răscoalei conduse de Horea, Iosif al II-lea a desființat iobăgia, în 1785.

Dominația otomană în Țara Românească și în Moldova, ca și stăpânirea habsburgică în Transilvania au împiedicat dezvoltarea firească a poporului român; au făcut să se prelungească orânduirea feudală și au înfrânat progresul țării.


Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Țările Române în sec. XVII-XVIII

A fost articolul de ajutor?

0 / 0

%d blogeri au apreciat: