Vegetația României

Vegetația României

Vegetația României este pe cât de variată, pe atât de bogată în specii. Această varietate este legată de mai mulți factori și anume: așezarea geografică, relieful și clima. Pe lângă acești factori, și omul contribuie, în mare măsură, la îmbogățirea ei în specii.

Așezarea geografică a țării pe continent explică varietatea vegetației. În flora României se întâlnesc plante originare atât din Europa Centrală și Răsăriteană, cât și altele care provin din ținuturile mediteranene sau chiar din regiunile nordice.

Relieful provoacă o schimbare a condițiilor climatice, în raport cu înălțimea. În acest caz și felul vegetației se schimbă pe măsură ce crește altitudinea, începând din câmpii până în vârful munților.

Zonele de vegetație din România

Vegetația României are trei mari zone: zona stepei, zona păduroasă și zona alpină. Trecerea de la o zonă la alta nu se face brusc, ci treptat.

1. Zona stepei ocupă ținuturile de câmpie și părțile joase ale podișurilor. Caracteristic pentru zona stepei este lipsa pădurilor. Acestea nu au condiții favorabile de creștere, din cauza vânturilor puternice, a căldurii mari din timpul verii, precum și datorită uscăciunii climei. Pe alocuri însă, la întâlnirea dintre zona stepei și zona păduroasă, încep să apară și păduri. De aceea, în zona stepelor se deosebesc: stepa ierboasă și stepa cu păduri sau silvostepa.

a) Stepa ierboasă se mai numește și stepa propri-zisă. Aici cresc mai mult ierburi și, pe ici pe colo, apar și unele pâlcuri de arbuști. Dintre ierburi, se întâlnesc mai des spinul vântului, colilia, iar dintre arbuști, măceșul, porumbul ș.a.

b) Stepa cu păduri face trecerea spre zona păduroasă. După cum arată numele, aici, pe lângă vegetația de stepă, apar și arbori izolați care mai rar alcătuiesc o pădure. Esențele cele mai frecvente sunt cele de stejar.

Stepele alcătuiesc cele mai importante regiuni agricole ale țării noastre.

2. Zona păduroasă începe de la înălțimea de 150-200 m și urcă până la 1700-1800 m. Deci, la partea de jos ea intră în contact cu zona stepelor, iar în partea de sus – cu zona alpină. Zona păduroasă acoperă dealurile joase, dealurile înalte și cea mai mare parte din munți. În această zonă, clima este mai umedă, cu variații mici de temperatură și cu vârfuri mai slabe decât în stepă. De aceea, arborii pot crește aici în condiții mai bune.

Această zonă cuprinde trei etaje; care urmează unul după altul, pe măsură ce crește înălțimea.

a) Etajul stejarului începe de la înălțimea de 150 m și urcă până spre 500 m. El ocupă partea cea mai de jos a zonei păduroase. Este numit așa după feluritele specii de stejar care intră în alcătuirea lui (gorunul, cerul, gârnița, stejarul pufos). Pe lângă stejar, aici se mai întâlnesc carpenul, teiul, frasinul, arțarul, jugastrul, paltinul, ulmul etc.

b) Etajul fagului urmează în continuare, de la 500 m în sus, până către 1000 m. În unele părți, însă, fagul coboară chiar sub 100 m ca, de exemplu, în defileul Dunării sau chiar în Câmpia Română (pădurile de la Snagov, Pustnicul, Băneasa etc.), dar poate ajunge și la altitudini de 1500 m. Este etajul cel mai întins, ocupând 1/3 din suprafața păduroasă a țării. Arborele principal care compune acest etaj este fagul. La părțile joase, fagul se amestecă cu stejarul, iar la cele superioare, cu rășinoasele.

c) Etajul rășinoaselor este situat la limita superioară a pădurilor, fiind mai mult răspândit în Carpații Orientali și Carpații Meridionali. Limita în altitudine a acestui etaj poate coborâ chiar până la 650 m, dar poate și urca până la 1700-1800 m. Pe lângă molid și brad, aici mai cresc și alte specii de rășinoase, ca, de exemplu, laricea, pinul ș.a. Cel mai răspândit dintre rășinoase este însă molidul.

3. Zona alpină se întinde mai sus de limita superioară a rășinoaselor, ocupând cele mai înalte culmi muntoase. Pădurea de rășinoase se rărește încet, încet, până dispare, făcând loc zonei alpine. Vegetația lemnoasă este reprezentată doar de tufișuri târâtoare, de ienuperi și jnepeni. Clima este rece, iar vânturile sunt puternice, ceea ce împiedică creșterea arborilor. Pe suprafețe întinse cresc felurite ierburi, care formează pășunile alpine, unde în timpul verii pasc numeroase turme de oi.

4. Pe lângă aceste trei mari zone, o altă parte a vegetației României nu mai păstrează caracterul unor zone, ci ocupă întinderi mai mici, cu deosebire luncile râurilor, formând păduri de luncă, numite și zăvoaie. Ele sunt compuse din arbori iubitori de umezeală (salcie, plop).

Cele mai întinse păduri de acest fel se întâlnesc în lunca Dunării. O mare parte din ele au fost tăiate spre a se face loc terenurilor agricole.

În afară de zăvoaie, mai pot fi amintite pădurile create de om prin plantații sau prin semănare, cum sunt cunoscutele plantații de salcâm făcute pentru fixarea dunelor din sudul Moldovei (Hanul Conachi) sau cele din sudul olteniei și dela Carei (Câmpia de Vest).

5. O vegetație cu caractere deosebite este cea mediteraneană, pe care o întâlnim în defileul Dunării, pe Valea Cernei și în Dobrogea. Dintre speciile mediteranene, mai răspândite sunt: liliacul sălbatic, cărpinița, mojdreanul, castanul dulce, smochinul sălbatic, iasomia etc.

Vegetația României naturală are o mare importanță pentru economia țăriii. Astfel, pădurile care acoperă peste un sfert din suprafața țării, pun la dispoziția economiei mari cantități de lemn necesar industriei de prelucrare.

Împădurile s-au făcut și încă se fac cu specii valoroase și, în primul rând, cu rășinoase.

Ierburile bune pentru pășunat sunt folosite ca hrană pentru creșterea animalelor. Stuful din Delta Dunării este valorificat la fabricarea celulozei și a hârtiei.


Sursa: Editura didactică și pedagogică București 1986, Geografie clasa a VIII-a – Vegetația României

%d blogeri au apreciat: