Epoca fierului în România

Epoca fierului în România este perioada din istorie în care oamenii folosesc fierul și stăpânesc procesul tehnologic al obținerii acestuia. În jurul anului 800 î.e.n. metalurgia fierului ajunge și la triburile traco-daco-getice de pe teritoriul României, marcând începutul epocii fierului.

Caracterizarea generală a epocii fierului

Potrivit expreisie lui Fr. Engels, în întreaga Europă epoca fierului este mai bogată în progrese ale producției decât toate epocile anterioare luate laolaltă. Aceasta se datorează folosirii noului metal, din care se puteau făuri unelte mai rezistente și mai productive. Plugul cu brăzdar de fier permite obținerea unor recolte superioare, iar topoarele, cleștile, ciocanele, ferăstraiele, dălțile, sfredele, târnăcoapele și sapele de fier sporeau considerabil productivitatea muncii în diferite ramuri de activitate. Aceeași superioritate o aveau și armele de fier asupra celor de bronz sau de piatră. De fapt, utilizarea fierului elimină cu desăvârșire uneltele și armele de piatră.

În avântul creat de folosirea pe scară largă a fierului se încadrează și ramurile economice fără legătură directă cu metalurgia. Astfel, se dezvoltă creșterea vitelor, țesutul și olăritul; acum începe să se folosească și pe teritoriul țării noastre roata olarului. Meșteșugurile cer o specializare tot mai accentuată și multe meserii nu se mai pot practica pe lângă casă, împreună cu agricultura și creșterea vitelor. Se petrece, ca urmare, cea de-a doua diviziune socială a muncii: deprinderea meșteșugarilor ca o categorie socială aparte în cadrul triburilor. Schimbul de produse e mult mai intens; se poate vorbi acum de o adevărată, deși încă redusă, producție de mărfuri, adică o procucție destinată schimbului. Pentru înlesnirea schimburilor de produse începe să fie folosită moneda.

Creșterea productivității muncii determină schimbări profunde în structura societății daco-getice. Familia patriarhală se fărâmițează în mai multe familii mici (formate din părinți și copii), care reușesc să-și asigure traiul prin munca lor. În mod firesc, aceste familii mici, monogame, ajung acum stăpâne pe unelte, vite și roadele muncii; treptat, împărțirea periodică a loturilor din ogorul obștesc încetează să se mai practice și pământul arabil ajunge în proprietatea privată. Legăturile gentile își pierd însemnătatea și locul obștilor patriarhale îl iau treptat obștile sătești (sau teritoriale), care grupează familiile locuind în aceeași așezare, fără a fi neapărat înrudite între ele. Se înțelege că extinderea proprietății private duce la adâncirea inegalității de avere între membrii societății și la întărirea aristocrației gentilico-tribale, care devine posesoare de pământuri întinse, de turme de vite și de sclavi.

Periodizarea epocii fierului

Trăsăturile caracteristice ale epocii fierului nu apar toate dintr-o dată. Topoarele încep să fie făurite din noul metal încă de pe la 800 î.e.n., dar brăzdarul de plug de fier își face apariția numai în secolul al II-lea î.e.n. Moneda apare și ea abia pe la mijlocul epocii, ca și fenomenele de detrămare a obștilor patriarhale.

Pe temeiul dezvoltării tehnico-economice și social-politice, știința împarte epoca fierului în două perioade sau vârste: prima vârstă a fierului, numită, după o localitate din Austria, Hallstatt sau perioada hallstattiană și a doua vârstă a fierului, numită, după o plajă a unui lac elvețian, Laténe. Perioada hallstatiană ocupă intervalul de timp dintre 800 și 300 î.e.n., iar perioada sau cultura Laténe veacurile următoare până la 106 e.n. Aceasta din punct de vedere arheologic, căci din punct de vedere social-economic și politic epoca fierului, ca epocă a comunei primitive, ia sfârșit mai repede (circa 80 î.e.n.), odată cu formarea statului dac.

Populația Daciei în epoca fierului

Istoricul antic Herodot îi pomenește, pentru anul 514 î.e.n., pe geții dobrogeni ca pe o ramură distinctă a numerosului neam tracic. Aceasta înseamnă că încă în prima vârstă a fierului se produsese diviziunea tracilor în două mari ramuri: tracii propri-ziși (ramura sudică) și daco-geții (ramura nordică). Suntem, de aceea, îndreptățiți să vedem în daco-geți pe creatorii șu purtătorii culturii hallstattiene pe teritoriul României.

Alături de daco-geți, în unele regiuni ale țării pătrund, în diferite perioade, și populații străine: illiri (prin sec. VIII î.e.n. în Oltenia), sciți (pe la anul 600 î.e.n. în Transilvania), traci sudici (sec. V î.e.n. în Dobrogea), celți (pe la mijlocul sec. IV î.e.n. Transilvania), bastarni (mijlocul sec. III î.e.n. în Moldova). Toate aceste populații au sfârșit prin a fi asimilate de autohtoni, în masa cărora s-au topit.

Principalele descoperiri din parima vârstă a fierului

Prima jumătate a perioadei hallstattiene este caracterizată prin formarea și răspândirea pe teritoriul țării noastre a culturii Basarabi. Așezările și cimitirele descoperite la Basarabi (Oltenia), București, Poiana (Moldova), Răhău (Transilvania) și în alte localități dovedesc dezvoltarea metalurgiei fierului și orientarea triburilor locale spre practicarea cu precădere a agriculturii. Această situație se menține și în a doua parte a perioadei de când datează descoperirile de la Bârsești (în ținutul Vrancei) și Ferigele (Oltenia), unde au fost găsite întinse necropole (cimitire) de incinerație, în care peste mormintele bogate în obiecte de metal și în vase de lut ars au fost ridicate mari movile de pământ.

Epoca fierului în România
Obiecte scitice din metal descoperite în Transilvania

Din perioada hallstattiană finală datează puternicele cetăți getice de la Stâncești, Cotnari și Moșna (Moldova, ridicate, probabil, ca stavilă împotriva sciților din stepele nord-pontice.

Dintre descoperirile aparținând altor populații stabilite pe teritoriul Daciei merită amintite cimitirile scitice de la Ciumbrud și Cipău (Transilvania).

Coif celtic de fier impodobit cu o pasare de bronz
Coif celtic de fier împodobit cu o pasăre de bronz (Muzeul de istorie al României)

Întemeierea coloniilor grecești

În cursul primei vârste a fierului se petrece un eveniment care va avea înrâuriri profunde asupra dezvoltării societății geto-dace: întemeierea unor colonii grecești pe țărmul dobrogean al Pontului Euxin (Marea Neagră).

Cea dintâi colonie – Histria – a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului al VII-lea î.e.n., pe malul golfului (azi lacului) Sinoe. Cam după un veac, în sudul Dobrogei, pe locul actualei Mangalii, apare orașul Callatis, iar pe locul Constanței de astăzi – orașul Tomis. Grecii stabiliți în aceste colonii exploatau bogățiile solului și ale mării (grâu. lemn, pește) și făceau schimb de produse cu băștinașii geți: luând de la ei grâne, ceară, miere, piei de animale, lemn și chiar sclavi, negustorii eleni le aduceau din Grecia vinuri și untdelemn, ceramică de lux și obiecte de podoabă.

Histria
Histria

Dezvoltarea orașelor grecești

Treptat, orașele grecești de pe litoralul Dobrogei cresc ca însemnătate economică. Unele mărfuri cerute de autohtoni continuă să fie importate din Grecia, dar multe se confecționează pe loc, în atelierele histriene, callatiene și tomitane. Prima care ajunge la o producție proprie de mărfuri este Histria, pe la mijlocul secolului al V-lea î.e.n.; comerțul său (cu populația geto-dacă în primul rând) este atât de viu, încât orașul bate monedă proprie de argint și de bronz. Exemplul Histriei e imitat, un veac mai târziu, de Callatis și apoi de Tomis. De prin secolul al III-lea î.e.n., atât din pricina împrejurărilor istorice, cât și din cauza înnisipării ieșirii din golful Since, economia Histriei decade, pe primul plan impunându-se colonia Callatis.

În coloniile dobrogene viața culturală e intensă și de un elenism veritabil. Inscripțiile oficiale și private sunt scrise într-o limbă greacă pură și corectă; tinerii erau educați după tradițiile elene, în gimnazii, iar relațiile culturale cu alte orașe grecești erau vii. La Histria avem cunoștință chiar de existența unui teatru. Din coloniile dobrogene s-au ridicat cărturari care au adus o contribuție valoroasă la dezvoltarea culturii grecești în ansamblu.

Elenă este și arta coloniilor dobrogene, ilustrată prin temple în stil doric descoperite la Histria, prin numeroase fragmente arhitectonice și statuete de piatră, metal și ceramică, găsite în săpături. Locuitorii celor trei orașe se închinau divinității grecești, deși în această privință se pare că au suferit și o anumită influență autohtonă.

Istoria politică a coloniilor grecești

Întemeierea ca orașe-state, coloniile grecești din Dobrogea au cunoscut o evoluție de la regimuri oligarhice, caracterizate prin concentrarea puterii în mâinile unei pături subțiri de bogătași (în grecește oligos = puțin și arche = putere), la regimuri democratice sclavagiste (sec. V î.e.n.).

Pentru aceste orașe, stabilite în mijlocul populației geto-dace, era extrem de important să întrețină relații de bună vecinătate cu autohtonii. În legătură cu aceasta, datele concrete sunt foarte puține, dar e probabil ca raporturile să fi fost, în general, bune. Totuși, câteodată relațiile se înrăutățeau și se ajungea chiar la conflicte; acesta pare să fi fost cazul în anul 514 î.e.n., când histrienii îl ajută pe Darius I, regele perșilor, care, în expediția sau împotriva sciților de la nordul Mării Negre, trece prin Dobrogea și-i supune pe geți. Alteori, geții și grecii sunt aliați, cum s-a întâmplat în anul 339 î.e.n., când se opun împreună năvălirii în Dobrogea a căpeteniei scite Ateas.

Îndată după aceea, Dobrogea întreagă ajunge sub stăpânirea regilor macedoneni Filip al II-lea și Alexandru cel Mare, iar după moartea acestuia din urmă – sub stăpânirea unui general și succesor al său, regele Traciei, Lisimah. Împotriva lui Lisimah se răscoală în două rânduri, dar fără succes, orașele grecești sub conducerea coloniei Callatis. După moartea lui Lisimah, coloniile grecești, independente dar mereu atacate de bastarni și de traci, sunt nevoite să ceară protecția scump plătită a căpeteniilor geto-dace și scite. În sfârșit, prin anii 72-71, în timpul războiului dintre Roma și Mitridate, regele Pontului, pământul Dobrogei este călcat pentru prima dată de armatele romane. Generalul Lucullus obligă coloniile grecești să încheie cu Roma tratate de alianță, care le puneau într-o veritabilă dependență față de puterea romană.

Rolul coloniilor grecești în dezvoltarea societății geto-dace

Trăind într-un strâns și continuu contact cu grecii, geto-dacii au suferit o influență relativ puternică în domeniul culturii materiale. În așezarea de la Tariverde (lângă Histria), în stratul arheologic aparținând secolului al VI-lea î.e.n., s-au descoperit, alături de ceramica autohtonă, numeroase fragmente de vase antice de lux. Amforele grecești din Rhodos și Thasos se găsesc răspândite în aproape toată zona extracarpatică a României și geții încep să le imite. Treptat, ei au preluat de la greci roata olarului, metode perfecționate în metalurgie, folosirea monedei etc. Prin aportul lor la dezvoltarea forțelor de producție ale băștinașilor, la intensificarea comerțului și prin exemplul de organizare social-politică pe care-l ofereau, coloniile grecești au contribuit la grăbirea procesului de destrămare a comunei primitive în societatea geto-dacă.

Caracterizarea celei de-a doua vârste a fierului

În perioada Laténe au loc schimbări însemnate în economia și viața social-politică a daco-geților. Acum ia un considerabil avânt metalurgia foerului; tot mai multe și mai variate sunt uneltele făurite din acest metal, cea mai importantă dintre ele fiind brăzdarul de fier pentru plug, care permite dezvoltarea agriculturii. Din fier sunt făurite și armele, iar vasele de lut sunt tot mai frecvent modelate cu ajutorul roții olarului; și celelalte meșteșuguri cunosc un mare avânt. O ocupație importantă rămâne, în continuare, creșterea vitelor mari, a oilor etc; arheologii au descoperit în Munții Orăștiei și urmele unor stâne dacice. Tot în cadrul culturii Laténe daco-geții încep să bată moneda proprie, inspirată de monedele macedonene și grecești. Pocesul de destrămare a comunei primitive se apropie de sfârșit: obștea patriarhală e definitiv înlocuită cu obștea sătească, iar triburile daco-getice se grupează în puternice uniuni războinice, capabile să țină piept oricărui dușman. Societatea daco-getică ajunge în această perioadă în pragul formării statului și chiar va trece acest prag.

Începuturile perioadei Laténe

Trecerea de la prima la cea de-a doua vârstă a fierului are loc ca urmare a dezvoltării forțelor de producție în societatea geto0dacă. Deși există, poate, anumite regiuni care cunosc, o vreme. un progres ceva mai rapid, această trecere se petrece cam în același timp pe întreg teritoriul țării noastre; începutul perioadei Laténe poate fi stabilit în jurul anului 300 î.e.n.

Deși au avut un rol secundar, influențele externe au contribuit, totuși, la grăbirea procesului de trecere de la perioada hallstattiană la perioada Laténe. În regiunile extracarpatice s-a făcut simțită mai ales influența coloniilor grecești și a tracilor sud-dunăreni. În Transilvania, factorul care a ajutat la formarea culturii Laténe a fost elementul celtic.

Pe teritoriul țării noastre, și anume în Transilvania, celții au pătruns în jurul anului 350 î.e.n.; o așezare celtică s-a descoperit la Ciumești (jud. Satu Mare), iar morminte ale lor la Ciumești, Fântânele (jud. Bistrița-Năsăud), Apahida (lângă Cluj-Napoca), Mediaș etc. Adeseori, vertigii celtice se găsesc împreună cu cele autohtone, împrejurare care dovedește conviețuirea celților cu dacii.

Celții aduc cu ei procedee perfecționate de prelucrare a fierului și de confecționare a vaselor de lut ars (roata olarului), care sunt preluate de daci. Conviețuind cu autohtonii, celții sfârșesc prin a fi asimilați de aceștia (sec. II î.e.n).

Periodizarea culturii Laténe

Privită din punct de vedere arheologic, cultura Laténe, specifică celei de-a doua vârste a fierului, durează de la anul 300 î.e.n până la 106 e.n., anul cuceririi Daciei de către romani.

Privită sub aspect social-economic și politic, ca etapă finală a comunei primitive, perioada Laténe durează însă numai până la începutul sec I î.e.n., când în Dacia se formează societatea împărțită în clase și ia naștere statului lui Burebista.

Dacia și marile civilizații ale antichității

Dacia a fost întotdeauna o răscruce de drumuri, o țară deschisă celor mai diverse curente de civilizație, o punte de legătură între Peninsula Balcanică și teritoriile din răsărit, centrul și nordul Europei. Daco-geții au intrat de timpuriu în contact cu civilizațiile altor persoane, prelucând de la ele o serie de elemente avansate, dar exercitând, în același timp, o influență asupra lor.

Influențe persane și scitice se simt în stilul obiectelor de argint și de argint aurit răspândite în lumea traco-getică în sec. IV î.e.n. și descoperite la noi în mormintele de la Agighiol (jud. Tulcea) și Peretu (jud. Teleorman), la Băiceni (lângă Iași) și Coțofenești (jud. Prahova). Pe de altă parte însă, sciții care au pătruns în Transilvania au preluat de la autohtoni anumite obiecte și, până la urmă, au fost asimilați. Același lucru s-a întâmplat și cu celții, care adoptă ritul de înmormântare al autohtonilor daci – incinerați. Gustul autohton se răsfrânge și asupra produselor meșteșugărești ale coloniilor grecești din Dobrogea, destinate cu precădere geto-dacilor. Mai târziu, dacii sunt influențați de cultura materială și spirituală romană, iar la rândul lor exercită o anumită influență asupra sarmaților de neam iranic.

Daco-geții s-au dovedit întotdeauna receptivi la elementele înaintate din civilizația altor popoare, dar nu s-au mulțumit să le imite, ci le-au adaptat în mod creator la propriile lor nevoi, gusturi și tradiții. Așadar, contactul cu marile civilizații ale antichității (persană, grecească, romană etc.) a îmbogățit civilizația daco-getică, dar fără a-i răpi originalitatea.


Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Epoca fierului în România

%d blogeri au apreciat: