Clasicismul și Romantismul

Clasicismul și romantismul ni se înfățișează drept cele mai viguroase atitudini estetice din literatura universală, cu sisteme estetice proprii bine închegate, constituite, când condițiile istorice au devenit favorabile, în curente literare manifestate specific pe diferite spații geografice, țări, popoare, națiuni.

Clasicismul își sintetizează principiile estetice pe etape istorice uneori distincte, trecând prin antichitatea greacă și latină, prin Renașterea europeană, pentru a se maturiza sub forma clasicismului francez din secolul al XVII-lea; curentul continuă, în expresie sistematizată, și în secolul al XVIII-lea. El caută necontenit un ideal de echilibru și armonie pentru ființa umană, un model etern durabil și mereu repetabil, care să poată fi regăsit în toate timpurile și peste tot, la scară universală. Așadar, un model uman perfect în năzuința lui spre frumos.

Romantismul a existat și el în stare latentă dintotdeauna. Năzuind să iasă la lumină încă în dramaturgia marelui William Shakespeare, de exemplu, se va contura tot mai clar la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, ca reacție violentă împotriva rigidității estetice a clasicilor, pentru reabilitarea individualității umane, a complexității ei psihologice în primul rând. Este epoca în care burghezia europeană, în impetuozitatea ei revoluționară, va rupe zăgazurile ruginite ale feudalității depășite de evoluția societății omenești.

Se vor adăuga acestora două curente alte atitudini estetice – realismul și naturalismul, simbolismul și curentele moderniste -, dar acestea vor reține, chiar dacă nu declarat, unele elemente și din clasicism, și din romantism.

În contradicția estetică dintre clasicism și romantism trebuie văzută dialectica oricărei evoluții.

Ca întotdeauna când e vorba de o opoziție, aceasta nu devine posibilă decât în măsura în care un element comun leagă contrariile. În cazul de față, acest element este omul, iar modalitatea estetică literară de a-l concepe în chip diferit este personajul literar.

Clasicismul

1. Estetica clasicismului

Vom înțelege prin clasicism o atitudine estetică existentă dintotdeauna în năzuința omului spre adevăr, bine și frumos. În istoria sa sunt epoci în care această năzuință s-a apropiat de idealul mereu visat, până la identificarea cu el. Asemenea epoci sunt: antichitatea greacă, antichitatea latină, Renașterea și clasicismul secolului al XVII-lea, când această atitudine estetică dobândește și din punct de vedere teoretic expresia sa cea mai deplină.

Prin interesul pentru cultura și literatura antică, Renașterea a pus în fața scriitorului medieval modelul artei antice cu lumea ei guvernată de seninătate, echilibru și armonie. Pe de altă parte, societatea franceză din secolul al XVII-lea realizează un tip ideal de om, reprezentat de nobilul de la Curtea monarhului absolut. Este momentul în care, valorificând poeticile antichității (Aristotel, Horațiu) sau ale Renașterii, Boileau cristalizează estetica clasicismului. Când acesta își redacta Arta poetică (1674), normele generale ale creației erau de circulație în epocă, astfel că el devine teoreticianul care strânge laolaltă aceste norme într-un cod care se va cere de acum respectat cu strictețe.

Ca expresie a rațiunii, arta trebuie să îmbine utilul cu plăcutul, pentru a exprima adevărul identificat cu binele și frumosul. De aici finalitatea artei, care trebuie să placă și, în același timp, să moralizeze.

În teoria genurilor, se pledează pentru puritatea speciilor literare, pentru o anumită specializare a scriitorilor. Clasicismul, în general, va avea predilecție pentru anumite specii: idila, oda, epigrama, rondelul, satira, epistola, epopeea, fabula, tragedia și comedia.

Personajul literar clasic are note și trăsături distincte. El prezintă un tip ideal, cu însușiri morale înalte, ceea ce face ca el să fie căutat, în spiritul epocii, numai în rândul nobilimii și printre membrii familiei regale. Dominat de o singură trăsătură de caracter (curaj, vitejie, lașitate, avariție, naivitate, genorozitate etc.), care rămâne aceeași de-a lungul apariției sale într-o operă literară, personajul clasic se încheagă ca o structură unitară și general-valabilă, exemplară.

Pentru clasici, natura prezintă doar un fapt general, cu valoare decorativă, natura frumoasă, dar fără particularități sau rezonanțe în sufletul omului.

Sursele de inspirație se reduc la antichitatea greacă și latină, ignorându-se, adesea, istoria și eroii naționali.

Trăsătura dominantă a stilului clasic este frumusețea și puritatea lui, așa-zisul stil înalt, care nu permite amestecul de stiluri. De aici, interdicția folosirii unor cuvinte sau expresii aparținând vulgului, acestea fiind lipsite, în concepția clasicilor, de resurse estetice. De fapt, interdicția are în vedere destinația operei literare, ce se adresează unui public restrâns, instruit și cultivat, care nu trebuie ofensat sau ultragiat.

Printre alte norme estetice, mai trebuie reținută aceea privitoare la cele trei unități ale unei piese de teatru: de loc (acțiunea să se desfățoare în același loc), de timp (să nu depășească limita a 24 de ore) și de acțiune (unitatea și convergența părților în cadrul subiectului).

Obligația respectării cu strictețe a acestor reguli a condus la exagerarea caracterului rațional al artei literare clasice, iar lipsa de elasticitate, la perimarea lor și la reacția violentă a romanticilor, încă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

2. Clasicismul în literatura română

În Țările Române și în alte țări din sud-estul Europei, condițiile au fost mai vitrege și literatura n-a înregistrat salturi spectaculoase decât târziu. Țările române n-au putut oferi clasicismului un teren fertil. Puținele elemente din cultura și literatura greco-latină existente în scrierile lui Miron Costin sau Dimitrie Cantemir, de exemplu, nu erau suficiente. Astfel, cultura română n-a acceptat clasicismul în secolul al XVII-lea, când el se manifesta plenar în Europa, ci aproape peste un secol, când forța acestuia diminuase.

Literatura română rămâne însă cu o adevărată „vocație” a clasicismului. Așa se explică persistența elementului clasic de-a lungul evoluției literaturii române, până în epoca ectuală.

Un clasicism incipient găsim în poezia lirică a Văcăreștilor și a lui Conachi (în primele decenii ale secolului al XIX-lea), influențați mai mult de neoanacreontismul grec, formă târzie a clasicismului.

O operă de influență clasică este, ca specie cel puțin, epopeea eroi-comico-satirică Țiganiada, a lui Ioan Budai-Deleanu. Dar, pe de o parte, ea este scrisă sub înrâurirea puternică a iluminismului, iar, pe de altă parte, nu a intrat în conștiința publică decât târziu, după 1875, când literatura română se maturizează la focul marilor genii creatoare ale literaturii noastre: Eminescu, Creangă, Caragiale.

Totuși, clasicismul – cel francez, în primul rând – va influența puternic literatura română. Comediile lui Alecsandri, scrise după 1840, urmează modelele molierești, mai ales în ceea ce privește prototipurile comice. Fabula românească, afirmându-se prin D. Țichindeal și Al. Donici, se va maturiza datorită lui Grigore Alexandrescu. Nici unul dintre ei nu este străin de opera lui La Fontaine. Când, în 1825, Barbu Paris Mumuleanu scria un volum de Caracteruri, acestea își aveau ascendența în Caracterele lui La Bruyère, care, la rândul lui, urma modelul unor Caractere grecești.

În rândul preocupărilor pentru caracterul uman amintim „fiziologiile”: Costache Negruzzi (Fiziologia provințialului); Mihail Kogălniceanu (Fiziologia provincialului în Iași).

La rândul lor, Epistolele și Satirele lui Grigore Alexandrescu își află și ele modelele strălucite în literatura clasică franceză.

Fără nici o altă precizare, doar amintind aceste opere și autori, e ușor de făcut o constatare, și anume că marele, adevăratul clasicism francez înrâurește literatura română în epoca prepașoptistă și pașoptistă, adică destul de târziu, când concomitent, se cristalizează în ideologia noastră literară estetica romantică, prin Introducția lui Mihail Kogălniceanu la „Dacia literară” (1840). Observăm deci că la noi clasicismul și romantismul se întrepătrund. Traducând în românește Arta poetică a lui Boileanu, Ion Heliade Rădulescu va rămâne multă vreme adept al normelor și principiilor estetice clasice. În literatura noastră, el va fi primul mare poet romantic, prin poeme ca Anatolida sau prin balade cu sursă folclorică (Zburătorul).

Clasicismul românesc se va împlini în Pastelurile lui Alecsandri, excelente creații atât prin frumusețea limbii literar-artistice, prin cumpănita lor expoziție, precum și prin cenzurarea și stăpânirea stărilor afective în fața naturii. Prin temă (vânătoarea), prin echilibrul sufletesc pe care-l transmite, prin stilul înalt în care este scrisă, Pseudo-kynegetikos al lui Alexandru Odobescu este, de asemenea, o operă de incontestabilă valoare artistică clasicistă.

Romantismul

1. Apariția romantismului

În studiul despre Clasicism, romantism, baroc, G. Călinescu afirmă: „Clasicism – Romantism sunt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină, reparabile numai la analiza în retortă”. Afirmația trebuie înțeleasă în sens foarte larg. Ca și clasicismul, năzuința romantică l-a animat întotdeauna pe om. Dar ea a fost umbrită de aspirația clasică și doar apariția unor condiții istorice favorabile a ușurat ieșirea la lumină a romantismului, prin revoltă. Revolta nu s-a produs însă înăuntrul atitudinilor teoretice, ci în plan social. A fost mai întâi Revoluția engleză, de la 1688, apoi Revoluția franceză de la 1789-1794, pregătită de mișcarea iluministă, amândouă îndreptate împotriva ideologiei și ordinii politice a feudalismului. Negând feudalismul în plan politic, revoluțiile au negat clasicismul în plan estetic.

2. Estetica romantismului

S-ar părea că, apărută ca o reacție împotriva clasicismului, estetica romantismului înseamnă răsturnarea acestuia, oricare dintre principiile estetice ale romantismului constituindu-se prin opoziție cu principiul clasic corespunzător. De pildă, dacă literatura clasică era concepută ca rezultat al rațiunii, literatura romantică e rezultatul sentimentului și al fanteziei creatoare; dacă personajul clasic era rege sau cel puțin nobil, personajul romantic e recrutat din toate mediile sociale, de obicei din cele mai umile, fiind întotdeauna un erou excepțional, care evoluează în împrejurări excepționale; dacă scriitorul clasic era obligat a se exprima prin stilul înalt, pur, neamestecat, scriitorul romantic e liber să-și îmbogățească stilul și vocabularul poetic apelând la toate straturile limbii și limbajului. Alte principii estetice: interesul pentru frumusețea naturii, care devine locală, particularizându-se în funcție de stările afective ale eroului ei; interesul pentru folclor și tradiția locală, națională, care devine o sursă inepuizabilă pentru poezia romantică; interesul pentru istoria națională și pentru eroii ei; reabilitarea personalității umane, înfățișată în toată complexitatea ei contradictorie, pătimașă și animată de mari ambiții personale sau idealuri colective; libertatea totală în abordarea oricărei specii literare și chiar amestecul speciilor, dacă astfel individualizarea umană se realizează plenar, fiind luminată din toate perspectivele.

Un rol important, în adeziunea la una dintre cele două atitudini estetice (clasică sau romantică), îl are temperamentul individualității creatoare a scriitorului. La clasicism aderă în primul rând firile puternic echilibrate; la romantism, dimpotrivă, temperamentele pasionate, vulcanice, contradictorii. Există totuși scriitori care, deși, prin structură, aparțin modelului clasic, au aderat la romantism și l-au ilustrat strălucit. Un exemplu în acest sens ar putea fi Vasile Alecsandri, care, temperamental, este un clasic, dar, trăind într-o epocă revoluționară prin excelență, s-a manifestat și ca scriitor romantic.

Pornit ca reacție anticlasică din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea sub forma preromantismului, care evidențiază sensibilitatea și dă expresie stării afective a melancoliei, romantismul trece prin mai multe stadii teoretice, pentru a se cristaliza definitiv ca doctrină estetică, în al treilea deceniu al secolului al XIX-lea, când Victor Hugo publică Prefața la drama Cromwell (1827), socotită manifestul romantismului european.

3. Romantismul în Literatura Română

În nici o altă literatură ca în cea românească adevărul afirmat de G. Călinescu în legătură cu impuritatea curentelor literare nu se aplică mai bine, în înțelesul lui cel mai general. În literatura română nu există un clasicism pur așa cum nu există un romantism pur. Clasicismul și romantismul coexistă, în variate forme, în operele tuturor scriitorilor români de la 1830 încoace.

Condiții istorice specifice au dat originalitate și „personalitate” romantismului românesc, acesta nefiind o imitație a celui francez, cu care tânăra intelectualitate română a venit mai direct în contact după Revoluția lui Tudor Vladimirescu, din 1821. Romantismul românesc, asimilând organic principiile estetice ale romantismului european, se constituie ca o largă mișcare de redeșteptare națională, în slujba idealurilor căreia sunt puse mai toate operele create acum. Romantismul românesc trebuie înțeles, în ultimă instanță, ca un început de nouă cultură, într-o etapă istorică în care Țările române tindeau să devină România, prin revoluție, unire și independență. De aceea, patriotismul, lupta pentru realizarea unității naționale și a independenței de stat, o înflăcărată conștiință cetățenească a slujitorilor artei, pregnanța elementului social în operele acestora sunt tot atâtea trăsături caracteristice ale romantismului românesc.

Istoricii literari vorbesc de trei etape distincte în evoluția romantismului nostru.

Prima coincide, în parte, cu preromantismul și este ilustrată de eforturile unor scriitori ca Gheorghe Asachi și Heliade Rădulescu, în domeniile școlii naționale, presei, teatrului. Pe fundalul unei asemenea activități culturale, poeții ca Vasile Cârlova, Asachi, Heliade Rădulescu sau Grigore Alexandrescu își întorc nostalgic privirile și simțirea spre ruinele trecutului glorios. Tot acum se fac din inițiativa aceluiași Heliade Rădulescu, numeroase traduceri din literatura universală din toate timpurile.

A doua etapă este inaugurată de apariția, în 1840, a revistei „Dacia literară”, scoasă de Mihail Kogălniceanu. În articolul-program, intitulat Introducție, Kogălniceanu stabilește liniile directoare ale literaturii române, cerând scriitorilor să creeze o literatură cu un pronunțat specific național, făcând din istorie, din folclor, din frumusețile naturale ale patriei și din viața ei socială sursele principale de inspirație. Datorită acestor îndemnuri, care trebuiau să contribuie implicit la dezvoltarea și unitatea limbii române literare, romantismul românesc dobândește note distincte, constituindu-se într-un curent național și popular și devenind o componentă fundamentală a spiritualității românești. De aceea, Introducția are valoare de manifest și program al romantismului nostru. În spațiul românesc, cu o problematică de fond specifică și cu idealuri caracteristice, ea are aceeași valoare cu aamintita Prefață a lui Victor Hugo la drama Cromwell.

Această a doua etapă cuprinde mișcarea de la 1848, care dă literaturii romantice românești o pregnantă coloratură revoluționară. Scriitorii acestei perioade sunt în același timp, conducătorii revoluției și operele lor se resimt în mod fericit de entuziasmul și idealurile maselor populare. Alecu Russo scrie înflăcăratul său poem patriotic mesianic Cântarea României; Nicolae Bălcescu, în exil (după eșuarea revoluției), scrie febril la patetica sa Istorie a românilor supt Mihai-voievod Viteazul; Dimitrie Bolintineanu publică Legendele istorice, în care marile fapte ale unor eroi exemplari ai trecutului îmbărbătează pe contemporani, întărindu-le sufletele în lupta pentru o viață demnă, într-o țară liberă; Grigore Alexandrescu scrie lirica sa patriotică.

În sfârșit, Vasile Alecsandri, ca să numim numai pe cei mai mari scriitori, va da la iveală, în 1852, colecția sa folcorică Poezii populare ale românilor (titlul din 1866), devenită prin traducerea ei în franceză, germană, italiană, engleză, adevărată carte de vizită a românilor în fața Europei. Tot Alecsandri pune bazele dramaturgiei naționale, prin comediile și dramele sale și cântă vitejia ostașilor în Războiul de independență (Ostașii noștri).

Aceste opere sunt tot atâtea aspecte ale specificității romantismului românesc, în care doina și balada populară, meditația și elegia cultă, drama, legenda istorică și poemul în versuri sau proză fac loc spiritualității românești, transmițând un înalt mesaj patriotic.

Ultima etapă, a treia, intervine după 1848 și se prelungește, cu unele ecouri, până către primul război mondial. Este perioada deplinei maturități a romantismului românesc. Poeți și prozatori ca Alexandru Odobescu, B. Petriceicu Hasdeu, Eminescu, Alexandru Macedonski, iar, în altă etapă, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu vor îmbogăți literatura romantică românească cu noi teme, motive și procedee. Folclorul, fantasticul, mitologia, istoria, idealurile naționale, marile probleme ale filozofiei omului, dragostea, natura constituie petrimoniul tematic al operelor acestor mari scriitori.

Concluzii

Clasicismul și romantismul sunt două atitudini estetice manifestate în cele mai variate domenii ale activității personalității umane. De-a lungul vremii ele s-au ilustrat mai pregnant sau mai latent, cristalizând, fiecare dintre ele, o doctrină estetică proprie, în momentul în care societatea umană, în necontenita ei dezvoltare, a oferit condiții prielnice.

Împrejurarea că romantismul se constituie ca ideologie estetică în opoziție cu doctrina clasică e o dovadă că cele două atitudini artistice sunt la fel de adevărate și la fel de capabile să-l exprime artistic pe om în tot ce are el mai bun, mai frumos, mai autentic.

Urmând dezvoltării culturii și artei universale, literatura română a ilustrat strălucit, la vremea maturizării condițiilor corespunzătoare, îndeosebi romantismului, aducând în peisajul literar al lumii un sunet și o culoare cu totul specifice și de aceea cu atât mai valoroase.

Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Clasicismul și Romantismul