Satiră. Duhului meu – Comentariu literar
Satiră. Duhului meu – Comentariu literar
Satiră. Duhului meu este specie a liricii cetățenești în care se exprimă sentimente de dezaprobare față de aspectele negative ale socității, respinse și condamnate prin diferite forme ale comicului: ridiculizare, ironizare, zeflemisire etc. Alături de Grigore Alexandrescu, înzestrat în mod deosebit cu darul de a satiriza în versuri, specia a mai fost cultivată de Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu și alții, dobândind o strălucire neîntrecută în Scrisorile lui Heliade Rădulescu și alții, dobândind o strălucire neîntrecută în Scrisorile lui Eminescu, care înviorează expresia satirică de pe poziția esteticii romantice.
Satiră. Duhului meu a fost publicată pentru prima oară în ediția din 1842 a poeziilor lui Alexandrescu. Imaginând un dialog cu propriu spirit, poetul găsește prilejul și modalitatea de a satiriza preocupările mărunte, superficialitatea culturală, cosmopolitismul și snobismul din saloanele mondene ale vremii sale.
Compoziția poemului Satiră. Duhului meu
Compoziția poemului Satiră. Duhului meu se realizează din trei scene distincte. Prima (versurile 1-18) imaginează o întâlnire din saloanele mondene ale timpului, care devine pretextul următoarelor două scene, satira propriu-zisă. În cea de-a doua (versurile 19-54), spiritul, devenit personal, este chemat în fața „judecății” stăpânului, care-l confruntă cu mentalitățile din „lumea bună”. A treia (versurile 55-126) oferă cititorului spectacolul „instruirii” spiritului cu „exemple” oferite din viața mondenă a timpului.
Unitatea poemului e asigurată de monologul neîntrerup al autorului, care, mimând un dialog cu propriu-i spirit, arată cu degetul defectele, nimicnicia și pretențiile „lumii bune”.
Procedeele artistice și formele comicului
Forma principală a comicului în Satiră. Duhului meu a lui Grigore Alexandrescu este ironia. Pentru aceasta, autorul folosește o mare varietate de mijloace poetice, de la prozodia realistă într-un stil spontan și oral la expresia căutată cu grijă și capabilă să susțină substanța satirică a poemului.
În prima parte apare dialogul, iar în celelalte două falsul dialog sau ceea ce s-ar putea numi, printr-o expresie paradoxală, un „monolog dialogat”. Este însă vorba de un procedeu stilistic și compozițional cu mult mai subtil, și anume stilul indirect, prin care autorul introduce în fluxul monologului său replica spiritului, devenit, la un moment dat, preopinentul stăpânului său:
„Negreșit, îmi vei zice, țiu minte ce îmi place,
Dar cîrțile cu mine e greu să se împace.
Mai lesne poci a spune hoțiile urmate
La zece tribunaluri subt nume de dreptate” etc.
Plecând de la această replică a propriului duh, autorul se lansează într-o lungă și amănunțită analiză a însușirilor spiritului său. Sub masca unei false indignări față de lipsurile acestuia (nu știe jocul danțul, nu știe să facă complimente, este neîndemânatic și stingher, singuratic și nesociabil, ba, cea ce este și mai grav, e înclinat să râdă de alții, criticându-le atitudinea, preocupările, superficialitatea), poetul sugerează permanent, printr-o fină ironie, că defectele reproșate propriului spirit sunt de fapt calități, iar „calitățile” lumii bune sunt adevărate defecte. E de reținut, de aceea, valoarea compozițională a singurei replici a spiritului citată mai sus.
Procedând astfel, Alexandrescu își creează mereu noi pretexte de a observa, de a descrie cu lux de amănunte sau doar de a nota în treacăt variatele aspecte negative ale lumii devenite obiect al satirei sale. Stând de vorbă cu propriu-i spirit, poetul își rotește panoramic privirea și arată cu degetul: „Vezi domnișoru-acela, care toate le știe…?” Astfel, de-a lungul versurilor 55-71 se încheagă portretul caricatural al filfizonului, al tânărului pierde-vară ce-și consumă timpul cu nimicuri.
Prin procedee de artă scenică, portretul se realizează în mișcare. Poetul devine incisiv, depășind atitudinea lui de observator pasiv. În asemenea situații, ironia cedează locul sarcasmului:
„Căruia vorbă, duhul, îi stă în pălărie,
În chipul d-a o scoate cu grații prefăcute”.
sau:
„Dar pentru că dă bine din mâini și din picioare,
Și trântește la vorbe fără să se gândească,
Am văzut multă lume cu duh să-l socotească”.
Și încheie printr-o afirmație care de fapt neagă, ducând sarcasmul la ultima lui expresie: „Iată de ce talente avem noi trebuință”.
Pentru a putea surpinde și stigmatiza alte defecte, poetul reia reproșurile făcute duhului său și, odată cu ele, șirul observațiilor ironice și sarcastice: notează în treacăt imaginea bârfitoare, comentează vanitatea celor „patru contese ideale”, înțeapă „o pedantă”, „o prețioasă”, zeflemisește o doamnă despre care duhul zice că „e virtuoasă cât știm noi evreiește”. Nu bunele maniere constituie vocația duhului, ci înclinația de a cârti, de a critica, astfel că:
„În zadar te porți bine și lauzi câteodată,
Chiar lauda în gură-ți de satiră e luată”.
Chiar și recomandarea finală, care nu se poate abate de la tonul general sarcastic al poemtului Satiră. Duhului meu, e folosită în același scop demascator, cu atât mai usturător cu cât spiritul e și aici „moralizator”:
„Așa, în loc să critici greșeala streine,
În loc să râzi de alții, mai bine râzi de tine;
Învață danțul, vistul și multe d-alde alea;
Iar de vrei să faci versuri, ia pilă de la Pralea”.
Concluzii Satiră. Duhului meu
În Satiră. Duhului meu, Grigore Alexandrescu adoptă o atitudine de respingere a vieții mondene și a preocupărilor așa-zisei „lumi bune” din vremea respectivă. Compoziția satirei este realizată abil și subtil. Autorul recurge la o „înscenare judiciară”, în care, rostind un rechizitoriu la adresa propriului spirit, obține efecte comice cu intenții satirice ușor voalante. Folosind când ironia, când sarcasmul, ridiculizând un aspect sau altul, într-o limbă firească, fără pretenții stilistice, poetul își atinge fără greș ținta, el critică atât pentru a îndrepta, cât și, mai ales, pentru a restabili ierarhia firească a valorilor autentice.
Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Satiră. Duhului meu – Comentariu literar