Umanismul
Umanismul. Sensurile și evoluția conceptului
Umanismul, într-un sens foarte larg, este tot ceea ce întreprinde omul spre folosul omului, tot ce are în vedere grija pentru om, respectul pentru personalitatea umană, efortul făcut în vederea ameliorării continue a condiției umane. Fiind vorba de tot ceea ce emană de la om, de cltură, de civilizație, de perfecționarea relațiilor dintre oameni (sociale) , prin cuvântul umanism denumim formele fundamentale cele mai diverse de manifestare a omenescului.
Din punct de vedere filozofic, conceptul se încheagă încă în antichitatea greco-latină. Gânditorii antichității manifestau încredere în posibilitățile omului de a se perfecționa și teoretizau ideea unui sistem educativ conceput în lumina filozofiei despre om și problemele sale. Ei identificau binele cu adevărul și frumosul, într-un prim efort de a da expresie sintetică a ceea ce este mai înălțător în om. Este ceea ce putem numi umanismul antichității.
O filozofie a omului și a comportării sale ca ființă socială găsim și în înțelepciunea populară, cristalizată în proverbe și zicători, în legende și snoave, în basme, balade etc., cu alte cuvinte în folclorul tuturor popoarelor din toate timpurile. Vorbim în acest caz de umanism popular.
Filozofia materialist-dialectică situează omul în centrul lumii și al vieții. De aici preocuparea permanentă pentru crearea condițiilor de realizare plenară a omului într-o orânduire socială lipsită de exploatare. Definim în acest fel forma cea mai înaltă a umanismului, umanism socialist.
Într-un sens mai restrâns, termenul de umanism s-a specializat pentru a denumi, global, totalitatea științelor umaniste, diferite de științele pozitive. Cu acest sens funcționa el în Renaștere, când denumea umanioarele, ca discipline specializate de studiu adâncit al limbilor și literaturilor greacă și latină, prin gramatică și retorică în primul rând.
Pentru că are în centrul ei omul cu aspirațiile și îndoielile lui, cu împlinirile și dezamăgirile lui, cu trăirea intensă a celor mai diferite sentimente, literatura este manifestarea spirituală care are cele mai strânse relații cu ceea ce se înțelege îndeobște prin umanism. De aceea, de-a lungul mileniilor, umanismul de cele mai diverse nuanțe s-a reflectat din plin în literatura omenirii, s-a identificat adesea cu ea.
Umanismul şi Renaşterea
Expresia cea mai tipică a gândirii umaniste o capătă mișcarea reprezentată de marile personalități ale culturii europene, cu centrul de iradiere în Italia, cunoscută sub numele de Renaștere. Caracterizată prin interesul pentru valorile culturale ale antichității greco-latine și prin valorificarea acestora într-o renaștere a științelor și artelor, mișcarea strânge laolaltă pe marii gânditori ai secolelor al XV-lea și al XVI-lea (filozofi, filologi, literați, poeți, pictori, sculptori, arhitecți, astronomi etc.) într-o cumunitate intelectuală al cărei ideal este eliberarea ființei umane de orice constrângeri, în vederea manifestării și dezvoltării sale multilaterale.
Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio, Pico della Mirandola, Angelo Poliziano, Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti (în Italia), Lefèvre d'Étaples și François Rabelais (în Franța), Martin Luther (în Germania), Thomas Morus (în Anglia), Erasmus din Rotterdam, supranumit prințul umaniștilor (în țările nordice), Nicolaus Olahus (în Transilvania), mare admirator și prieten al lui Erasmus din Rotterdam, cu care a purtat o bogată corespondență, sunt tot atâtea înalte spirite umaniste. Operele lor afirmă plenar personalitatea umană.
Ei pleacă de la ideea că rațiunea și conștiința sunt supremele însușiri ale omului, care-l diferențiază de celelalte viețuitoare. Văzut în această lumină, omul nu mai apare ca o creație a divinității, de voința căreia depindea soarta lui, ci ca o ființă care are dreptul să trăiască demn și liber, bucurându-se de perspectiva perfectibilității ei prin educație și cultură.
Punând la îndoială dependența omului de divinitate, umaniștii Renașterii adoptă o atitudine în fond antireligioasă și mai ales anticlerică, intrând în conflict cu biserica romană, care prin Inchiziție oprima orice tendință de independență spirituală. Unii dintrei ei cad chiar victime în această confruntare: în 1600, de pildă, Giordano Bruno este ars pe rug ca eretic.
Spiritul lor critic se îndreaptă însă nu numai împotriva dogmatismului și scolasticii clericale, ci și împotriva a ceea ce îngrădea și constrângea pe om în năzuința lui spre mai bine și mai frumos.
Începuturile umanismului în literatura română
Sub forma renascentistă, umanismul românesc apare ceva mai târziu, deși reprezentanții lui n-au lipsit din contemporaneitatea Renașterii europene. Nicolaus Olahus (1493 - 1568), descendent din familia munteană a Drăculeștilor, din care se trăgea și Vlad Țepeș, și înrudit cu Matei Corvin, este primul nostru umanist de limbă latină. Pentru prima dată, un scriitor de origine română afirmă în lucrările sale unitatea de limbă și de origine a românilor:
„Într-adevăr, se știe că ei se trag chiar de la Roma, cetatea stăpână a împăraților, și că au fost așezați într-o parte foarte bogată a Daciei, care se numește Transalpina, spre a opri incursiunile vecinilor dușmani în provinciile romane. De aceea ei chiar și acum pe limba lor se numesc romani (…). Moldovenii au aceeași limbă, obiceiuri și religie ca și muntenii (…) Limba lor și a celorlalți valahi a fost cândva romană, căci ei sunt colonii de romani”.
Voievozii și umanismul
O particularitate a Renașterii românești constă în eforturile voievozilor români - unii dintre ei principi de cultură umanistă oriental-bizantină - de a mobiliza energii capabile să țină piept expansiunii, în centrul și apusul Europei, a puterii feudale otomane, văzută ca o forță uzurpatoare de valori culturale străvechi. Ștefan cel Mare, în toată a doua jumătate a veacului al XV-lea (a domnit între 1457 - 1504), s-au străduit să stabilească legături cu papii și principalii umaniști în vederea închegării unei comunități politice și spirituale europene anti-otomane.
Pe de altă parte, Ștefan este inițiatorul uneia dintre primele scrieri despre istoria Moldovei, Cronica lui Ștefan cel Mare, redactată în limba slovană, limbă de cult religios și de cultură umanistă în Răsărit, împreună cu greaca veche, precum limba latină în apus.
Alt voievod, Neagoe Basarab (domnește între 1512 și 1521), întreține și el relații cu papa și cu Veneția, în cadrul cărora se manifestă ca un remarcabil diplomat, și desfășoară o bogtă activitate culturală. El este ctitorul celebrei mănăstiri de la Curtea de Argeș, capodoperă a arhitecturii medievale românești. De asemenea, Neagoe Basarab este presupusul autor al lucrării Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, comparabil cu Principele umanistului italian Niccolo Machiavelli.
În fine, Neagoe Basarab este primul mare poet român din perioada slavonă a literaturii noastre. El inaugurează tema fortuna labilis (soarta nestatornică, alunecoasă) ce va face o strălucită carieră în scrisul românesc de mai târziu, la preromantici și romantici, culminând cu Eminescu.
Constantin Brâncoveanu este, la două secole după Neagoe Basarab, voievodul umanist cel mai tipic pentru Renașterea românească târzie. În timpul domniei lui (1688 - 1714), cultura românească cunoaște o dezvoltare deosebită. Mare iubitor de frumos, Brâncoveanu este inițiatorul unui stil nou în arhitectură, stilul brâncovenesc. Merită mențiune deosebită măcar două monumente ctitorite de el: Mănăstirea Horezu și Palatul de la Mogoșoaia.
Politica înțeleaptă și abilă, orientată spre mențiunea pe cale pașnică a independenței țării, a fost în concepția voievodului condiția absolut necesară înfloririi culturii.
Cronicarii
Udriște Năsturel, Nicolae Milescu, mitropoliții Varlaam, Simion Ștefan, Dosoftei, Antim Ivireanu sunt alți umaniști ai culturii noastre.
Renașterea românească va străluci însă cu adevărat odată cu apariția cronicarilor, în veacul al XVII-lea: Grigore Ureche, Miron și Nicolae Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Ion Neculce. Momentul de vârf va fi atins la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea cu Dimitrie Cantemir, voievodul cărturar, cea mai strălucită minte românească a vremurilor sale. Cantemir este o personalitate cu adevărat renascentistă, în primul rând prin numărul însemnat de domenii ale cunoașterii, în care spiritul său s-a manifestat: filozofie, istorie, literatură, muzică, matematică, fizică, geografie. El este însă, în același timp, un precursor al iluminismului, propagat la noi, în forme posibile, în condițiile social-istorice date, de către reprezentanții Școlii ardelene, adevărații noștri iluminiști.
Coordonatele fundamentale ale umanismului cronicilor
Mobilul principal al reconstruirii și consemnării istoriei de către cronicarii noștri este unul umanist, și anume valoarea educativă a cunoașterii istoriei, a transmiterii către urmași a experienței înaintașilor.
În această idee, Grigore Ureche
„…au aflat cap și începătura moșilor, de unde au izvorât în țară și s-au înmulțit și s-au lățit ca să nu se înece a toate țărâle anii trecuți și să nu știe ce s-au lucrat, să se aseamene fiarălor și dobitoacelor celor mute și fără minte.” El „…au lăsat izvod pre urmă și bune și rele, să rămâie feciorilor și nepoților, să le fie de învățătură, despre cele rele să să ferească și să să socotească, iară de pre cele bune să urmeze și să învețe și să să indirepteze.”
Ideea va fi reluată de continuatorul lui Ureche. Miron Costin dăruiește cititorului „atâta din truda noastră cât să nu uite lucrurile și cursul țării, de unde au părăsit a scrie răposatul Ureche vornicul... să nu să treacă cu uitarea de unde este părăsit...”, iar Ion Neculce își dedică și el letopisețul tot generațiillor următoare, în virtutea aceleiași generoase concepții a perpetuării unei experiențe care nu trebuie să se piardă, ci trebuie să folosească oamenilor în neîntreruptul lor efort de a realiza între ei o omenească înțelegere:
„Deci, fraților cetitorilor, cu cât veți îndemna a ceti pre acest letopisățu mai mult, cu atâta veți ști a vă feri de primejdii și veți fi mai învățați a dare răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oștire, ori de voroave, la domni și la noroade de cinste.”
Rolul educativ al scrierilor cronicărești se corelează cu responsabilitatea în fața contemporanilor și mai ales a urmașilor. „Eu voi da seama de ale mele, cât scriu”, spune Miron Costin, iar Ureche depune mărturie în același sens:
„nu numai letopisețul nostru, ce și cărți striine am cercat, ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitor de cuvinte deșarte, ce de dereptate…”
Conținutul educativ al letopisețelor se vădește la tot pasul și rezultă din poziția adoptată față de domn, stat și religie. Domnul devine uneori un exemplu pentru urmași - idee caracteristică epocii renascentiste - scopul fiind slujirea binelui țării, dar și faima istorică și gloria. În acest sens se reînvie prototipul ideal al viteazului.
Dând cronicilor și celorlalte lucrări scrise de ei o valoare educativă, cronicarii își vor iniția urmașii în câteva direcții principale:
1. Etnogeneza românească cu tot ce presupune ea ca origine, unitate și continuitate a neamului.
Cronicarii descoperă și argumentează convingător latinitatea limbii și a poporului român, continuitatea neîntreruptă a elementului roman în Dacia, unitatea de limbă, cultură și teritoriu a românilor de pretutindeni. Găsindu-și punctul de plecare la Ureche, problema evoluează, la Costin, Cantemir și Stolnicul Constantin Cantacuzino, cu argumente noi, tot mai complexe și convingătoare, având în vedere și atmosfera polemică în care ideea a fost abordată și tratată. Miron Costin consacră problemei o lucrare separată. De neamul moldovenilor, pentru a îndrepta erorile interpolatorilor lui Ureche, iar Cantemir, în lumina unor vederi mai largi, combate, în Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor, pe acei istorici care înțeleseseră greșit formarea poporului român sau o interpretaseră ca atare din rea-credință.
2. Ideea luptei pentru independență națională. Pe această idee se grefează dealtfel patriotismul lor, ca manifestare umanistă. Văzut diferit de la un cronicar la altul, în funcție de perioada istorică, de personalitatea voievodului prezentat și mai ales de „creșterea” sau „descreșterea” forței asupritoare a otomanilor, lupta pentru independență, poziția față de Imperiul Otoman, relațiile cu el reprezintă nucleul central în jurul căruia gravitează nu numai întâmplările consemnate de istografi, ci și acțiunea din Istoria ieroglifică, romanul lui Dimitrie Cantemir.
Dragostea de țară o vom găsi în răspunsul dat de Miron Costin vizirului turc într-o împrejurare povestită de Neculce.
„Și i-au zis vizirul să-i spuie dreptu: pare-le lor bine c-au luat împărăția Camenița, au ba?… Atuncea Miron au dzisu că <<suntem noi moldovenii bucuroși să să lățească în toate părțile cât de mult, iar peste țara noastră nu ne pare bine să să lățească>>”.
Speranțele pe care moldovenii și le puseseră în alianța lui Cantemir cu Petru cel Mare în vederea dobândirii independenței țării transpar în simpatia și dragostea cu care Neculce vorbește în letopisețul său despre Dumitrașco-Vodă, despre domnia lui și despre vizita lui Petru cel Mare la Iași.
3. Reflecția filozofică asupra condiției umane. Miron Costin este autorul unui poem de meditație filozofică, Viața lumii, în care, pe tema fortuna labilis, se glosează în marginea ideii de fragilitate a ființei umane, comparată cu o floare trecătoare.
Preocuparea pentru condiția umană o întâlnim și în Istoria ieroglofică. Dimitrie Cantemir face loc, în lamentația fabulosului său personaj, Inorogul, unei indirecte meditații pe tema destinului omului într-o societate în care bântuie invidia, lăcomia, ura, reaua-credință. Plângerea Inorogului, ca întreaga carte dealtfel, se transformă într-o pledoarie alegorică pentru efortul ameliorării condiției umane, romanul fiind, din acest punct de vedere, o operă literară pătrunsă de un spirit umanist dinamic, activ.
Concluzii
Umanismul românesc se constituie ca rezultantă a două surse principale: umanismul popular cristalizat în literatura folclorică și umanismul renascentist, reprezentat de mari personalități formate la școala Renașterii europene, dintre care se detașează net cronicarii. Aceștia își pun cultura și talentul în slujba idealurilor de mai bine ale poporului din mijlocul căruia se ridicaseră și descoperă, în problematica etnogenezei românești, secretele duratei noastre nemuritoare ca neam, unitatea și continuitatea noastră spirituală, misiunea noastră istorică în spațiul european.
Unind într-o sinteza particulară umanismul popular cu idealurile politice de libertate națională nutrite de voievozii și cărturarii veacurilor al XV-lea, al XVI-lea, al XVII-lea și al XVIII-lea, Renașterea românească, deși nesincronă întru totul cu cea europeană și neavând toate caracteristicile ei, va pune bazele umanismului în literatura română. Idealurile umaniste odată intrate în circulația culturală a românilor vor evolua, îmbogățindu-se permanent, spre a se maturiza sub forma umanismului socialist, ai cărui contemporani și beneficiari suntem noi, cei din generația de azi.
Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Umanismul